Toți știau, doar eu nu: Viața printre minciuni într-un bloc din București

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Sorin? Glasul mi-a ieșit răgușit, aproape șoptit, dar în camera mică, cu pereții galbeni de la fum și aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz, cuvintele mele au căzut ca un trăsnet. Sorin s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, goi, și a tăcut. Pe masa din bucătărie, telefonul lui vibra insistent. Am știut atunci că totul era adevărat.

Nu mai era nevoie de explicații. În seara aceea ploioasă de noiembrie, când am găsit mesajele dintre el și Loredana, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu, am simțit cum tot universul meu se destramă. Blocul nostru vechi din Drumul Taberei părea să se clatine odată cu mine. Copiii dormeau în camera lor, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Ploua mărunt, iar luminile orașului se reflectau în bălțile de pe asfaltul dintre blocuri. M-am întrebat: cum de nu am văzut nimic? Cum de toți ceilalți știau? Vecina de la trei, doamna Stanciu, îmi spusese de atâtea ori: „Mirela, ai grijă la prietenele prea apropiate.” Eu râdeam și îi spuneam că lumea e rea și bârfește. Acum mă simțeam ca o proastă.

A doua zi dimineață, Sorin a plecat devreme la serviciu. Sau cel puțin așa mi-a spus. Am rămas singură cu copiii și cu gândurile mele. Am încercat să mă port normal, să le fac micul dejun, să le pun pachețelul pentru școală. Dar mâinile îmi tremurau și ochii mi se umpleau de lacrimi la fiecare gest banal.

După ce au plecat copiii, am sunat-o pe Loredana. Vocea ei era veselă, ca întotdeauna. „Ce faci, Mirela? Ne vedem la cafea?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. „Nu cred că mai putem fi prietene”, i-am spus scurt. A tăcut o clipă, apoi a început să plângă. „Îmi pare rău… Nu am vrut… S-a întâmplat pur și simplu.”

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Nu voiam explicații. Nu voiam să știu cum s-a întâmplat sau de ce. Tot ce știam era că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

Seara, când Sorin s-a întors acasă, copiii se uitau la desene animate în sufragerie. Eu stăteam pe marginea patului nostru matrimonial și mă uitam la poza noastră de la nuntă. Eram atât de tineri și fericiți atunci… Sau cel puțin așa credeam eu.

— Mirela, trebuie să vorbim, a spus el încet.

— Nu vreau să aud nimic. Ai ales deja.

— Nu e așa simplu… Copiii…

— Copiii nu merită să trăiască într-o minciună! am izbucnit eu.

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Sorin încerca să se justifice, spunea că nu a vrut să rănească pe nimeni, că totul a fost o greșeală. Dar pentru mine nu mai conta. Trădarea era prea mare.

Zilele următoare au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri, copiii simțeau tensiunea din casă și mă întrebau mereu dacă tata vine acasă la cină. Eu nu aveam răspunsuri pentru ei.

Mama mea a venit într-o zi să mă ajute cu copiii. M-a privit lung și mi-a spus:

— Mirela, viața nu e dreaptă. Dar trebuie să fii puternică pentru copii.

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat lung pe geam la luminile blocurilor din jur. M-am întrebat câte femei ca mine trăiesc printre minciuni și nu știu? Câte familii par perfecte din afară, dar în interior sunt doar ruine?

Sorin s-a mutat la maică-sa pentru o vreme. Loredana a încercat să mă caute de câteva ori, dar nu i-am răspuns niciodată. Prietenia noastră s-a sfârșit definitiv.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am început să merg la psiholog, la insistențele unei colege de serviciu. Am descoperit că nu sunt singură — sala de așteptare era plină de femei ca mine: trădate, rănite, dar încă în picioare.

Am început să ies mai des cu copiii în parc, să râd cu ei, să le citesc povești seara. Încet-încet am simțit că viața mea capătă alt sens. Nu mai eram doar soția lui Sorin sau prietena Loredanei — eram Mirela, o femeie care a supraviețuit unei furtuni.

Uneori mă întâlnesc cu Sorin când vine să-i vadă pe copii. Îl privesc altfel acum — nu cu ură, ci cu o tristețe calmă. Știu că nu voi mai putea avea niciodată încredere în el, dar am învățat să-l iert pentru mine însămi.

Blocul nostru din Drumul Taberei e același — pereții sunt tot galbeni de la fum și vecinii tot curioși și bârfitori. Dar eu nu mai sunt aceeași Mirela care credea că fericirea e o poză frumoasă pe perete.

Mă întreb uneori: câte vieți trăim fără să știm adevărul? Și cât curaj ne trebuie ca să ne reconstruim din cenușa propriilor iluzii?