Totul i-a rămas ei, iar mie doar o cutie cu fotografii: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea Ioanei răsună ca un ecou în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Mâinile îmi tremură pe cutia de carton pe care scrie cu marker vechi: „Amintiri 1987-2004”. Pe masă, actele de succesiune stau ca o sentință. Ioana, cumnata mea, își strânge brațele la piept, privindu-mă cu ochi reci.

— Nu eu am făcut regulile, Sorina. Așa a vrut el, spune ea, dar știu că minte. Fratele meu, Radu, nu ar fi lăsat niciodată totul unei singure persoane. Am crescut împreună, am împărțit totul: camera mică din apartamentul părinților noștri din Drumul Taberei, sandvișurile cu parizer și visele despre o viață mai bună. Acum, după ce cancerul l-a luat prea devreme, tot ce mi-a rămas e această cutie cu fotografii și sentimentul că am fost ștearsă din propria poveste.

Îmi amintesc ultima noastră conversație. Radu era deja slăbit, dar zâmbea cu ochii lui calzi:

— Sori, să nu lași nimic să te doboare. Tu ești mai puternică decât crezi.

Dar nu m-a pregătit pentru asta. Pentru ziua în care Ioana avea să mă privească de parcă aș fi un intrus în propria familie. Pentru momentul în care mama a ales să tacă, să nu se implice, de teamă să nu piardă și puținul care i-a mai rămas.

— Sorina, nu are rost să ne certăm. Oricum nu ai nevoie de nimic de aici, spune Ioana, ridicându-se și aranjându-și geanta scumpă pe umăr. — Ai viața ta.

Viața mea? O garsonieră închiriată la marginea Bucureștiului, un job la call-center și prieteni care nu știu cum să mă consoleze. Viața mea e o listă de pierderi: tata s-a stins când aveam 16 ani, mama s-a retras într-o tăcere apăsătoare, iar acum Radu…

Deschid cutia. Pozele miros a praf și a trecut. Eu și Radu la mare, cu gălețile pline de scoici; eu și el în fața blocului, râzând cu gura până la urechi; el la nuntă cu Ioana, eu în rochie albastră, încercând să par fericită pentru el. Fiecare fotografie e o dovadă că am existat împreună.

În seara aceea, după ce Ioana pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe covor cu pozele împrăștiate în jurul meu. Îmi vine să urlu de furie și neputință. Cum poate cineva să șteargă atâția ani cu o semnătură pe un act? Cum poate mama să stea deoparte?

A doua zi merg la ea. O găsesc în bucătărie, curățând cartofi mecanic.

— Mamă… de ce nu ai spus nimic ieri?

Ridică din umeri fără să mă privească.

— Nu vreau scandaluri, Sorina. Ioana are și ea necazurile ei…

— Dar eu? Eu nu contez?

Tace. Îmi dau seama că nu mai am loc nici aici. Mă simt ca o fantomă care bântuie locurile copilăriei fără să fie văzută.

În zilele care urmează încerc să vorbesc cu un avocat. Îmi spune că nu am șanse — testamentul e clar, totul îi revine Ioanei. Mă simt trădată nu doar de familie, ci și de sistemul care ar trebui să protejeze legătura dintre frați.

Seara mă uit la poze și încerc să găsesc sens. Scriu mesaje lungi către Radu pe hârtie, apoi le rup. Îmi imaginez cum ar fi reacționat el:

— Sori, nu te lăsa doborâtă de oameni mici.

Dar oamenii mici câștigă uneori.

Într-o duminică primesc un mesaj de la Ioana: „Poți veni să iei ce vrei din lucrurile lui Radu. Restul le dau la donații.”

Ajung acolo cu inima strânsă. Camera lui Radu miroase încă a aftershave-ul lui preferat. Pe birou găsesc o scrisoare neterminată adresată mie: „Sori, dacă citești asta… îmi pare rău că nu pot fi acolo mereu pentru tine.”

Plâng fără rușine. Îmi iau câteva cărți de-ale lui și un pulover vechi pe care îl purta mereu iarna. Când ies pe ușă, Ioana mă privește fără nicio emoție.

— Sper că ai găsit ce căutai.

— Nu cred că voi găsi vreodată…

Merg acasă cu lucrurile lui Radu strânse la piept ca pe niște relicve. Încep să scriu despre el — despre noi — ca să nu uit cine am fost. Postez pe un forum povestea mea și primesc zeci de mesaje de la oameni care au trecut prin același lucru: frați despărțiți de moșteniri, părinți absenți, familii destrămate de bani sau orgolii.

Într-o seară mă sună mama:

— Sorina… poate ar trebui să vorbim mai des.

Nu știu dacă vreau sau pot să iert atât de ușor. Dar știu că nu vreau să devin ca ea — tăcută și resemnată.

Mă uit la pozele cu mine și Radu copii și mă întreb: oare familia e doar sânge? Sau e ceva ce trebuie construit mereu, chiar și când totul pare pierdut?

Poate că nu voi primi niciodată dreptatea pe care o caut. Dar amintirile nu mi le poate lua nimeni. Și poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să vorbească despre durerea lor — pentru că tăcerea doare cel mai tare.

Oare câți dintre noi au rămas doar cu o cutie de fotografii și întrebarea: „Ce mai înseamnă familia când toți ceilalți au plecat?”