Totul pentru el: Povestea unei trădări de familie

— Nu înțeleg de ce te agiți atât, Irina. Mama a lăsat totul clar în testament, mi-a spus Vlad cu o voce rece, aproape străină, în timp ce stătea rezemat de tocul ușii din sufrageria casei mele. Casa pe care o credeam a mea. Casa în care am crescut, unde am plâns și am râs, unde am avut primul meu sărut și unde tata și-a dat ultima suflare.

Îmi simțeam inima bătându-mi în tâmple, iar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai pe care o țineam strâns, ca pe un colac de salvare. Nu-mi venea să cred că după tot ce am trecut împreună, după ce ne-am ținut unul pe altul de mână la înmormântarea mamei, Vlad putea să vorbească atât de detașat despre ceva atât de dureros.

— Vlad, tu chiar nu vezi cât de nedrept e? Tata a vrut să avem fiecare casa noastră. Mama mi-a promis că nu va schimba nimic… De ce ai acceptat asta?

A oftat teatral și s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o cunoșteam. — Irina, tu mereu ai fost favorita lor. Ai avut tot ce ai vrut. Eu am rămas mereu în umbră. Poate că mama a vrut să repare ceva.

M-am ridicat brusc, simțind cum furia și neputința mă sufocă. — Să repare? Să repare ce? Că am avut grijă de ea când tu erai plecat cu lunile prin Cluj? Că am renunțat la jobul din București ca să fiu aproape de ea după ce tata s-a dus?

Vlad a ridicat din umeri și a privit pe fereastră, evitând să mă privească în ochi. — Nu e vina mea că ai ales să rămâi aici. Eu am încercat să-mi fac un rost.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era vorba doar despre casă. Era vorba despre tot ce pierdusem: părinții mei, copilăria mea, și acum… fratele meu.

După moartea tatei, mama se schimbase. Era mai retrasă, mai tăcută. Îmi spunea mereu că Vlad are nevoie de ajutor, că viața e grea pentru băieți. Eu îi aduceam cumpărături, îi făceam injecțiile pentru diabet, îi citeam scrisorile de la bancă. Vlad venea rar, dar când venea, mama îi gătea plăcinta preferată și îi punea bani în buzunar.

Nu m-am gândit niciodată că ar putea să-l favorizeze atât de mult încât să-mi ia totul. Dar după înmormântare, când notarul a deschis testamentul, am simțit că lumea mea se prăbușește: „Casa din strada Viorelelor revine integral fiului meu Vlad.”

Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum toți ochii rudelor se întorc spre mine cu milă sau curiozitate. M-am ridicat și am ieșit afară, tremurând.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad. Să-l fac să înțeleagă că nu e corect. Să-l rog măcar să împărțim casa sau să-mi dea timp să găsesc o soluție. Dar el era deja alt om: „E decizia mamei. Nu pot schimba nimic.”

Prietenii mei îmi spuneau să-l dau în judecată. Matusa Lenuța mi-a spus că „așa sunt bărbații, trebuie să aibă ei totul”. Vecina Ileana m-a sfătuit să merg la biserică și să mă rog pentru sufletul mamei.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la mama. Scrisul ei tremurat: „Iartă-mă, Irina. N-am știut cum să fac altfel. Vlad are nevoie de ajutor mai mult decât tine. Tu ești puternică.”

Am plâns ore întregi. Puternică? Nu mă simțeam deloc așa. M-am simțit trădată și abandonată.

Au urmat luni de procese, avocați și drumuri la tribunal. Am aflat că mama schimbase testamentul cu un an înainte să moară, după ce Vlad avusese probleme cu datoriile la bancă. Nimeni nu mă anunțase nimic.

Într-o zi, Vlad a venit să-și ia „lucrurile” din casă. A intrat cu două prietene gălăgioase și au început să râdă și să facă poze prin camerele copilăriei mele.

— Vlad, te rog… Nu face asta aici! i-am spus printre dinți.

S-a uitat la mine cu un zâmbet strâmb: — E casa mea acum, Irina.

Atunci am realizat că nu mai aveam nimic de pierdut. Am luat doar câteva poze cu părinții mei și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o garsonieră mică dintr-un cartier aglomerat al orașului și încerc să-mi reconstruiesc viața. M-am angajat din nou și încerc să nu mă gândesc prea mult la trecut.

Dar uneori noaptea mă întreb: oare chiar sângele e mai gros decât apa? Sau banii pot rupe orice legătură? Voi ce ați fi făcut în locul meu?