Totul pentru familie – și totul pierdut

— Cum poți să spui asta, Radu? Cum poți să spui că e vina mea? Glasul mi se frângea, iar mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar eu mă simțeam ca un animal rănit, prins în capcană. Radu stătea în fața mea, cu privirea rece, aproape străină.

— Dacă ai fi fost mai atentă la mine, dacă nu te-ai fi pierdut în copii și în casă, poate nu s-ar fi întâmplat nimic, a spus el, cu o liniște care m-a îngrozit.

M-am ridicat brusc, scaunul a scârțâit pe gresie. Am simțit cum ceva se rupe în mine, ceva ce credeam că e indestructibil. Am vrut să țip, să arunc cu ceva, dar am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Nu-mi amintesc exact cum am ajuns în dormitor. Am stat acolo, pe marginea patului, cu ochii fixați pe peretele gol. În minte îmi răsunau cuvintele lui Radu, ca un ecou dureros: „E vina ta.”

Mă numesc Irina și am 38 de ani. Sunt mamă a doi copii, Andreea și Vlad, și până în seara aceea am crezut că familia mea e tot ce contează. Am renunțat la carieră, la prieteni, la pasiunile mele pentru a fi o soție și o mamă bună. Am făcut totul pentru ei. Pentru el.

Radu a fost dragostea mea din facultate. Ne-am cunoscut la o petrecere la colega mea, Mihaela, și de atunci nu ne-am mai despărțit. Era amuzant, ambițios, știa să mă facă să râd. După nuntă, ne-am mutat în apartamentul părinților lui, la etajul patru, fără lift. Am acceptat totul: lipsa intimității, certurile cu soacra, sacrificiile. Când s-a născut Andreea, am renunțat la jobul de la bancă. „E mai bine pentru copii”, mi-a spus Radu. „O să mă ocup eu de bani.”

Anii au trecut repede. M-am trezit prinsă într-o rutină: dimineața pregăteam micul dejun, îi duceam pe copii la școală, făceam curat, găteam, ajutam la teme. Radu venea târziu acasă, obosit, nervos. Nu mai vorbeam ca înainte. Îl simțeam tot mai departe, dar îmi spuneam că e normal, că așa e viața de familie.

Apoi au apărut semnele. Mesaje ascunse pe telefon, ieșiri tot mai dese „cu băieții”, miros de parfum străin pe cămașa lui. Am încercat să-l confrunt, dar mereu găsea explicații. „Ești paranoică”, îmi spunea. „Nu ai încredere în mine.”

În seara aceea, am găsit dovada: un mesaj de la o femeie pe nume Camelia. „Mi-e dor de tine”, scria. Am simțit cum mi se taie respirația. L-am așteptat să vină acasă și l-am întrebat direct. Nu a negat. A ridicat din umeri și a spus că nu mai poate trăi așa, că s-a săturat de viața noastră monotonă.

— Și eu? Eu ce sunt? O menajeră? O bonă? am întrebat printre lacrimi.

— Nu știu ce ești, Irina. Poate nici tu nu mai știi.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu ochii umflați de plâns. Copiii mă priveau speriați. Am încercat să zâmbesc, să le spun că totul va fi bine, dar nu știam dacă e adevărat. Am mers la mama mea, la Florești, să-i spun ce s-a întâmplat. Ea m-a privit cu tristețe și mi-a spus:

— Irina, tu ai făcut tot ce ai putut. Dar nu poți ține o familie singură.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am crezut că dacă mă sacrific suficient, dacă iubesc destul, totul va fi bine. Dar nu a fost așa.

Au urmat săptămâni de coșmar. Radu a plecat de acasă, spunând că are nevoie de timp să se gândească. Copiii plângeau noaptea și mă întrebau când se întoarce tata. Prietenii mă evitau sau îmi dădeau sfaturi inutile: „Iartă-l, pentru copii.” „Toți bărbații greșesc.” „Poate ai greșit și tu cu ceva.”

Am început să merg la psiholog. Pentru prima dată în viață, cineva m-a întrebat ce vreau eu. Nu știam să răspund. Cine eram eu fără Radu? Fără rolul de soție și mamă?

Într-o zi, Andreea a venit acasă cu un desen: era o familie cu patru persoane, dar eu eram desenată fără gură. M-a durut mai tare decât orice cuvânt. Mi-am dat seama că nu mai știam să vorbesc despre mine, despre ce simt.

Am început să fac mici schimbări. Mi-am reînnoit CV-ul și am aplicat la un job part-time la librăria din centru. Am început să citesc din nou, să ies la plimbare cu copiii, să mă văd cu vechea mea prietenă, Cristina. Încet-încet, am început să simt că trăiesc din nou.

Radu a încercat să se întoarcă după două luni. A venit cu flori și promisiuni. Mi-a spus că a fost o greșeală, că îi e dor de familie.

— Irina, hai să încercăm din nou. Pentru copii.

L-am privit lung. Nu mai eram femeia care accepta orice de dragul familiei. I-am spus că nu pot uita ce a făcut și că nu vreau să-mi cresc copiii într-o minciună.

— Poate că nu e vina mea, Radu. Poate că nu e vina nimănui. Dar nu pot trăi cu frica asta în fiecare zi.

A plecat fără să spună nimic. Copiii au plâns din nou, dar de data asta am fost acolo pentru ei – și pentru mine.

Au trecut doi ani de atunci. Încă doare uneori, dar am învățat să mă pun pe primul loc. Să nu mă mai pierd în roluri care nu-mi aparțin. Să nu mai accept vina pentru alegerile altora.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste? Oare câte dintre noi uităm cine suntem, doar ca să ținem o familie întreagă? Și dacă iertarea nu e pentru ceilalți, ci pentru noi înșine?