Trădare la masa din bucătărie: Povestea mea, Irina din Ploiești

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? am urlat, cu mâinile tremurând deasupra farfuriei cu ciorbă rămasă neatinsă. Era marți seară, iar copiii, Ana și Vlad, tocmai urcaseră la ei în camere, lăsându-ne singuri în bucătăria noastră mică din Ploiești. Radu stătea cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Irina, nu… nu știu ce să spun. Nu am vrut să te rănesc.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima. Îl iubeam de douăzeci de ani, îi știam fiecare gest, fiecare rid de pe frunte. Sau cel puțin așa credeam. În acea seară, totul s-a schimbat. Am simțit cum lumea mea se prăbușește sub greutatea adevărului: Radu avea o relație cu colega lui de la serviciu, Alina. Aflasem întâmplător, dintr-un mesaj pe care l-am văzut pe telefonul lui, când căuta rețeta pentru cozonac.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru vechi era liniștit, doar câteva lumini pâlpâiau la etajele superioare. M-am întrebat dacă și alți oameni trăiau astfel de drame în spatele pereților subțiri.

A doua zi dimineață, am privit-o pe Ana cum își împletea părul în fața oglinzii. Avea doar șaisprezece ani și nu voiam să-i stric adolescența cu problemele noastre. Vlad, mai mic cu trei ani, se juca pe telefon fără să bănuiască nimic. M-am întrebat dacă ar trebui să le spun adevărul sau să-i protejez.

— Mamă, de ce ești tristă? m-a întrebat Ana într-o zi, după ce m-a văzut plângând în baie.

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită… am mințit-o, dar ochii mei mă trădau.

În zilele care au urmat, Radu a încercat să repare ce stricase. Mi-a adus flori, a gătit cina — lucru pe care nu-l făcea niciodată — și a încercat să mă convingă că totul a fost o greșeală. Dar eu nu mai puteam avea încredere. Fiecare gest al lui mi se părea fals, fiecare zâmbet — o mască.

Mama mea, Elena, a venit într-o seară să stea cu copiii. Am ieșit împreună la plimbare prin parc.

— Irina, nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar trebuie să te gândești la tine și la copii. Poți să-l ierți? Sau poți să mergi mai departe singură?

Nu știam răspunsul. Îmi era teamă de singurătate, dar și mai tare mă speria gândul că voi trăi mereu cu această umilință.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să vorbesc cu Radu deschis.

— Nu pot să uit ce ai făcut. Poate că nici nu vreau. Dar trebuie să-mi spui adevărul: ai iubit-o?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. A fost o evadare. M-am simțit invizibil acasă…

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Oare chiar îl neglijasem atât de mult? Sau era doar o scuză ieftină?

Am început să mă uit altfel la viața noastră: serile petrecute fiecare pe telefonul lui, mesele luate în grabă, fără discuții adevărate. Poate că ne pierdusem unul pe altul înainte ca el să mă trădeze fizic.

Sora mea, Mihaela, m-a sunat într-o seară.

— Irina, nu te învinovăți pentru alegerile lui! Fiecare e responsabil pentru faptele sale.

Dar vina mă rodea pe dinăuntru. M-am dus la psiholog pentru prima dată în viața mea. Doamna Popescu m-a ascultat fără să mă judece.

— Ce vrei tu cu adevărat? m-a întrebat ea.

Nu știam. Voiam doar să nu mai doară.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între furie și disperare. Copiii au început să simtă tensiunea dintre noi. Ana a venit într-o seară la mine în pat și m-a întrebat:

— Voi divorțați?

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu știu încă, iubita mea… Dar orice s-ar întâmpla, te voi iubi mereu.

Radu a plecat pentru câteva săptămâni la părinții lui din Buzău. Casa era mai liniștită fără el, dar și mai goală. Am început să ies mai des cu prietenele mele — Simona și Gabriela — și am redescoperit bucuria micilor plimbări prin oraș sau a cafelelor lungi pe terasă.

Într-o zi, am găsit un jurnal vechi în care scrisesem visele mele din tinerețe: voiam să pictez, să călătoresc prin țară cu trenul, să deschid o cofetărie mică. Mi-am dat seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi în rutina zilnică.

Când Radu s-a întors acasă, l-am privit altfel: nu ca pe bărbatul care m-a trădat, ci ca pe omul cu care împărțisem jumătate din viață — cu bune și rele.

— Irina… putem încerca din nou? Pentru copii? Pentru noi?

Am tăcut mult timp înainte să răspund.

— Putem încerca… dar nu promit nimic. Trebuie să mă regăsesc întâi pe mine.

Acum scriu aceste rânduri la masa din bucătărie unde totul a început și unde poate va începe ceva nou. Oare chiar putem ierta trădarea? Sau rămâne mereu o rană care nu se vindecă niciodată?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?