„Trebuie să vă mutați din propria casă!”: Povestea unei familii destrămate de ambiții și neînțelegeri

— Ești încă în pat la ora 10?!

Vocea mamei mele răsuna ascuțit prin telefon, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Am tresărit, încă buimacă de somn, încercând să-mi adun gândurile. Era prima mea zi liberă după două săptămâni de ture la spital, iar singurul lucru pe care mi-l doream era să dorm fără griji.

— Mamă, e ziua mea liberă… Ce s-a întâmplat?

— Tatăl tău și cu mine am decis că ar fi mai bine pentru noi să ne mutăm la oraș. Aer curat, aproape de doctori, de tot ce avem nevoie la vârsta noastră. Și… casa ta e perfectă pentru noi.

Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Casa mea? Casa pe care am cumpărat-o cu greu, după ani de muncă și sacrificii? Am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat când am răspuns:

— Vreți să mă mut?

— Nu e vorba că „vrem”, Nora, dar gândește-te și tu: tu ești tânără, poți sta oriunde. Noi nu mai avem putere să facem naveta din sat. Și oricum, tu ești mai mult la spital decât acasă.

Tatăl meu a intervenit, cu tonul lui blând, dar ferm:

— Nora, nu vrem să te supărăm. Dar e greu pentru noi. Știi cum e cu sănătatea mamei tale…

Am închis ochii, încercând să nu izbucnesc în plâns. Îmi iubeam părinții, dar simțeam că tot ce am construit se prăbușește într-o clipă. M-am ridicat din pat și am început să mă plimb prin cameră, încercând să găsesc o soluție.

— Dar unde să mă duc? Chiria în oraș e enormă! Și nici nu am timp să caut altceva…

— O să te descurci tu, mereu ai făcut-o, a zis mama cu o ușoară ironie în glas. Poate te muți cu Irina, colega ta de la spital. Sau poate găsești ceva mai aproape de serviciu.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Nu era vorba doar de o casă. Era vorba de siguranța mea, de locul unde mă simțeam „acasă”.

— Nu pot să cred că-mi cereți asta…

— Nora, nu dramatiza! E doar o casă! Familia contează, nu zidurile!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Gândurile mi se învârteau haotic: sacrificiile făcute pentru ei, nopțile nedormite la spital ca să pot plăti ratele, visul meu de a avea un colț al meu într-un oraș agitat.

În acea zi nu am ieșit din casă. Am stat cu ochii în tavan, rememorând fiecare moment din copilărie: cum mama mă certa că nu strâng jucăriile, cum tata mă lua de mână la școală prin zăpadă. M-am întrebat când s-a rupt totul între noi.

Seara târziu, Irina a venit la mine cu o sticlă de vin.

— Ce-ai pățit? Pari distrusă…

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap neîncrezătoare:

— Nu pot să cred… Părinții tăi? Dar mereu vorbeai atât de frumos despre ei!

— Și eu îi iubesc… Dar simt că nu mai am loc în viața lor decât dacă fac ce vor ei.

Irina a oftat și m-a strâns în brațe.

— Poate ar trebui să le spui ce simți cu adevărat. Să nu te lași dată la o parte doar pentru că „așa e mai bine pentru ei”.

A doua zi am mers la părinți. Casa lor din sat era deja plină de cutii. Mama împacheta veselă farfuriile vechi, tata făcea liste cu ce trebuie dus la oraș.

— Nora! Ai venit să ne ajuți?

— Am venit să vorbim.

Le-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de greu mi-a fost să-mi fac un rost singură, cât de mult am muncit pentru casa aceea, cât de mult mă doare că nu sunt întrebată sau măcar consultată.

Mama s-a uitat la mine surprinsă:

— Dar noi credeam că te bucuri pentru noi! Că vrei să ne fie bine…

— Vreau! Dar nu pot să renunț la tot ce am construit doar pentru că vouă vă e greu acum!

Tata a tăcut o vreme, apoi a spus încet:

— Poate că am greșit… Dar știi cum e bătrânețea: te face egoist fără să vrei.

Am plecat fără să ajungem la o concluzie clară. În zilele următoare am început să caut chirie, dar prețurile erau astronomice. Irina m-a primit la ea temporar. În fiecare seară mă uitam pe geam și mă întrebam dacă familia chiar înseamnă sacrificiu fără limite sau dacă uneori trebuie să spui „nu”.

După două luni, părinții mei s-au mutat în casa mea. Eu încă stau cu Irina și încerc să-mi refac viața. Relația cu ai mei s-a răcit; vorbim rar și totul pare forțat.

Uneori mă întreb: oare chiar trebuie să renunțăm la noi pentru cei dragi? Sau există o limită peste care nu ar trebui să trecem niciodată?