Trei copii într-un an – Cum am supraviețuit când viața mi-a explodat în față

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu vocea spartă de plâns, în timp ce Irina, mezina, urla din pătuțul improvizat în sufragerie. Pe fundal, gemenii, Vlad și Daria, se certau pentru aceeași jucărie stricată. Era februarie, afară ningea cu furie, iar eu mă simțeam ca într-o celulă rece, fără scăpare.

Mama a tăcut o clipă la capătul firului. Știam ce urmează. — Ți-am spus eu că nu ești făcută pentru asta. Trei copii într-un an? Cine a mai pomenit așa ceva? Nici măcar nu ai un bărbat lângă tine! — vocea ei era ascuțită, tăioasă ca lama unui cuțit vechi.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Nu voiam să aud din nou povestea despre cum am greșit, despre cum ar fi trebuit să fiu „femeie serioasă”, să nu mă las dusă de valuri și să nu cred în promisiuni deșarte. Dar viața nu e matematică. Pe Mihai l-am iubit cu toată ființa mea, chiar dacă el a dispărut după ce a aflat că sunt însărcinată cu gemeni. Apoi, la câteva luni după nașterea lor, l-am întâlnit pe Radu — un refugiu scurt, o noapte de alinare care s-a transformat în Irina. Și Radu a dispărut la fel de repede ca Mihai.

Așa am ajuns aici: trei copii sub un an, fără niciun sprijin real. Tata nu vorbește cu mine de când a aflat de Irina. Fratele meu mă evită ca pe ciumă. Prietenele mele s-au evaporat una câte una, fiecare cu scuzele ei: „Nu pot să vin, am treabă”, „E prea mult zgomot la tine”, „Nu știu cum te descurci, eu n-aș putea”.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea zorilor, cu ochii umflați de nesomn și inima strânsă de frică. Vlad are colici și plânge ore întregi. Daria face febră din senin și nu vrea să mănânce. Irina urlă după sânul meu, iar eu simt că nu mai am lapte nici pentru mine, darămite pentru ea. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc: cearcăne adânci, părul prins la repezeală într-un coc dezordonat, hainele pătate cu lapte și piure de morcovi.

Uneori mă întreb dacă nu cumva mama are dreptate. Dacă nu sunt făcută pentru asta. Dacă nu merit copiii ăștia. Dar apoi îi privesc cum dorm grămadă pe canapea, cu obrajii roz și respirația liniștită, și simt un val de iubire care mă sufocă și mă vindecă în același timp.

Cea mai grea parte nu e lipsa banilor — deși trăim din alocații și ajutor social, iar frigiderul e mai mult gol decât plin. Nici oboseala cruntă sau durerile de spate care nu mă lasă să dorm nici când copiii dorm. Cea mai grea parte e judecata celor din jur.

La magazinul din colț, doamna Viorica mă privește mereu cu milă amestecată cu dispreț: „Iar ai venit cu toți după tine? Vai de capul tău…”. La medicul de familie, asistenta șoptește mereu ceva la urechea doctoriței când intru: „E aia cu trei copii într-un an…”. Pe stradă, vecinii își fac cruce când mă văd împingând căruciorul dublu și ținând-o pe Irina în brațe.

Nimeni nu întreabă dacă am nevoie de ajutor. Nimeni nu întreabă dacă sunt bine.

Într-o seară, după ce am adormit copiii cu greu, am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. M-am gândit la toate femeile ca mine — singure, obosite, judecate — și m-am întrebat dacă ele simt aceeași vinovăție ca mine. Dacă și ele se tem că nu sunt suficiente.

A doua zi dimineață, Vlad a făcut febră mare. Am fugit cu el la spital, lăsându-le pe fete la vecina de la doi — singura care s-a oferit vreodată să mă ajute fără să ceară nimic în schimb. La urgențe, asistenta m-a întrebat sec:
— Tatăl copilului unde e?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu avem tată… Suntem doar noi.
A dat din cap și a notat ceva pe fișă fără să mă privească.

După două zile de spitalizare și nopți nedormite pe un scaun de plastic lângă patul lui Vlad, m-am întors acasă mai obosită ca niciodată. Dar când am intrat pe ușă și Daria a alergat spre mine strigând „Mami!”, iar Irina a zâmbit larg din brațele vecinei, am simțit că totul are sens.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate la mine acasă. A intrat fără să bată și s-a uitat lung la haosul din sufragerie: jucării peste tot, haine aruncate pe canapea, copiii murdari de iaurt.
— Așa trăiești tu? Așa vrei să crească nepoții mei?
Am vrut să țip la ea că nu are dreptul să mă judece dacă nu vrea să mă ajute. Dar m-am abținut. Am luat-o pe Irina în brațe și i-am spus calm:
— Asta e viața mea acum. Dacă vrei să ajuți, bine. Dacă nu… te rog să pleci.
Mama m-a privit lung, apoi s-a așezat lângă Daria și a început să-i deseneze o floare pe o foaie albă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Nu știu ce va fi mâine sau peste un an. Nu știu dacă voi reuși să le ofer copiilor mei tot ce au nevoie sau dacă voi rămâne mereu „fata care a greșit”. Dar știu că îi iubesc mai mult decât orice pe lume și că pentru ei voi găsi mereu puterea să merg mai departe.

Oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Oare cât timp vom mai fi judecate pentru alegerile noastre în loc să fim sprijinite? Voi ce ați face în locul meu?