Trei copii într-un an: Povestea mea de mamă singură în România

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu mâinile în păr și lacrimile șiroind pe obraji. Maria, mama mea, s-a apropiat încet, cu pași mici, de parcă se temea să nu mă sparg în mii de bucăți. Pe masa veche, printre biberoane și scutece, stăteau trei suzete colorate. Trei. Pentru trei copii. Într-un singur an.

Nu sunt tripleți. Nici măcar gemeni. Sunt copiii mei, fiecare venit pe lume la câteva luni distanță unul de altul, fiecare cu povestea lui, fiecare cu tatăl lui. Și eu, Ana-Maria, 28 de ani, mamă singură într-un oraș mic din Moldova, încercând să supraviețuiesc într-o lume care nu iartă greșelile femeilor.

Totul a început cu Paul. Eram împreună de doi ani, visam la o familie, la o casă cu gard alb și la un viitor liniștit. Când am rămas însărcinată prima dată, Paul a fost fericit. Sau așa părea. Dar când am pierdut serviciul la croitorie din cauza restructurărilor, fericirea lui s-a transformat în reproșuri. „Ce-o să facem acum? Cum să creștem un copil fără bani?” În luna a șaptea, Paul a plecat. A zis că merge la București să caute de lucru. Nu s-a mai întors niciodată.

Am născut singură pe Andreea, într-o noapte rece de februarie. Mama m-a ajutat cum a putut, dar pensia ei abia ajunge pentru medicamentele de inimă. Am început să spăl scări prin blocuri și să fac curățenie la vecini. Îmi spuneam că trebuie să rezist pentru fetița mea.

Apoi a apărut Lucian. Un bărbat blând, divorțat, cu doi copii mari plecați în străinătate. M-a ajutat cu cumpărăturile, mi-a adus lapte praf când nu mai aveam bani. M-am agățat de el ca de o gură de aer proaspăt. Când am rămas însărcinată a doua oară, Lucian a dispărut fără urmă. „Nu pot să trec iar prin asta”, mi-a spus la telefon înainte să mă blocheze peste tot.

Așa l-am născut pe Radu, în luna august, pe caniculă. Două cărucioare în apartamentul nostru mic și sufocat de griji. Vecinii au început să vorbească: „Uite-o și pe Ana-Maria, nu știe nici ea cine-i tatăl copiilor.” Am simțit rușinea ca pe o povară fizică. Mergeam cu capul plecat la magazin și evitam privirile tuturor.

Dar viața nu se oprește când ți-e greu. Într-o seară de toamnă, l-am cunoscut pe Sorin la piață. Mi-a dat o pungă cu mere pentru copii și mi-a zâmbit cald. Era muncitor sezonier, venea și pleca după cum găsea de lucru. Ne-am văzut de câteva ori, ne-am sprijinit reciproc în sărăcia noastră. Când am aflat că sunt însărcinată din nou, am simțit că mă prăbușesc.

Mama m-a certat: „Ana-Maria, ce faci cu viața ta? Cum o să crești trei copii singură? Oamenii râd de tine!” Am plâns toată noaptea pe podeaua rece din baie. Dar n-am putut renunța la copil. Am născut-o pe Ilinca la final de decembrie, într-un spital aglomerat unde asistentele mă priveau cu milă sau dispreț.

Acum stau în bucătărie cu trei copii mici care plâng pe rând sau toți odată. Sunt zile când nu am bani nici pentru pâine și mă gândesc dacă să vând verigheta mamei sau să cer ajutor la primărie. Asistența socială vine rar și mă întreabă dacă nu vreau să dau copiii în plasament. „Nu pot”, le spun printre lacrimi. „Sunt tot ce am.”

Într-o zi, Andreea a făcut febră mare și am fugit cu ea la spital cu Radu în brațe și Ilinca în cărucior. O asistentă m-a întrebat: „Sunteți sigură că toți sunt ai dumneavoastră?” Am simțit cum mi se strânge inima de rușine și furie.

Seara, când adorm copiii unul câte unul, mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb dacă există vreo cale de ieșire din cercul acesta al sărăciei și al judecăților. Uneori visez că fug undeva departe, unde nimeni nu mă cunoaște și unde pot începe de la zero.

Dar dimineața mă trezesc tot aici: cu scutece de schimbat, biberoane de spălat și trei suflete care depind doar de mine.

— Mamă, tu crezi că o să reușesc? — o întreb uneori pe mama mea când e liniște în casă.
Ea oftează și îmi spune: — Nu știu, Ana-Maria… dar trebuie să lupți pentru ei.

Mă întreb mereu: dacă aș fi bărbat, ar mai judeca lumea atât? Dacă aș fi avut norocul unei familii unite sau al unui serviciu stabil? Poate că nu contează ce spun ceilalți atâta timp cât copiii mei cresc iubiți… Dar oare cât mai pot duce?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când totul pare pierdut?