Trei decenii de iubire și un singur cuvânt: Adio

— Nu pot să cred că faci asta, Viorel! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea ultimele haine într-o geantă veche. Era seară, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbre ciudate pe pereți. Mirosea a cafea rece și a disperare. După treizeci de ani împreună, totul se reducea la o tăcere apăsătoare și la câteva cuvinte aruncate printre suspine.

Viorel nu s-a uitat la mine. — Nu mai pot, Maria. M-am săturat să trăiesc în minciună. Am nevoie de altceva. De cineva care mă face să mă simt viu.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum lumea mea se destramă. Am încercat să-l opresc, să-l fac să-și amintească de serile când dansam în bucătărie, de vacanțele la mare cu copiii, de promisiunile făcute la altar. Dar el era deja departe, cu gândul la ea — o femeie mai tânără, probabil fără riduri și fără griji.

— Și eu? Ce fac eu acum? am întrebat printre lacrimi.

A ridicat din umeri. — O să te descurci. Ești puternică.

Apoi a plecat. Ușa s-a închis încet, dar zgomotul ei a răsunat în sufletul meu ca un tunet. Am rămas singură, într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol.

Au urmat zile lungi și nopți albe. Fetele noastre, Ioana și Larisa, au aflat repede. Ioana m-a sunat plângând: — Mamă, cum a putut să ne facă asta? Larisa însă a reacționat altfel: — Poate că era nefericit de mult timp și nu ne-am dat seama. Poate că și tu ai greșit undeva.

Vorbele ei m-au durut mai tare decât plecarea lui Viorel. M-am întrebat zile întregi dacă nu cumva am fost prea obosită, prea preocupată de serviciu sau prea rigidă. Poate că nu l-am mai privit cu dragoste în ultimii ani. Poate că nu l-am ascultat destul.

Mama mea, bătrână și bolnavă, m-a certat: — Ți-am spus eu să nu te măriți cu el! Era visător și slab de fire. Dar tu nu m-ai ascultat niciodată!

Am început să mă izolez. Mergeam la muncă mecanic, evitam privirile colegilor care șușoteau pe la colțuri. Vecina de la trei, tanti Viorica, mă oprea pe scară: — Săraca de tine! Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Dar știam că toți mă priveau ca pe o femeie ratată, părăsită la bătrânețe.

Într-o seară, Ioana a venit la mine cu un tort și două pahare de vin. — Hai să vorbim, mamă! Nu poți să te lași doborâtă! Ai fost mereu stâlpul nostru.

Am izbucnit: — Nu mai știu cine sunt fără el! Toată viața mea a fost Viorel și familia noastră. Acum nu mai am nimic.

— Ai pe noi! Și ai pe tine însăți! Trebuie să-ți găsești un nou sens.

Dar cum? Cum să găsești sens când tot ce ai construit se prăbușește într-o clipă?

Au trecut luni. Am început să merg la psiholog, la insistențele Larisei. Prima ședință a fost un chin. — Ce simțiți acum? m-a întrebat doamna psiholog, Irina.

— Furie. Rușine. Frică de viitor.

— E normal. Dar trebuie să vă permiteți să plângeți și apoi să mergeți mai departe.

Am plâns mult. Am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată lui Viorel. Am rupt poze vechi și am aruncat hainele lui rămase prin dulapuri. Am început să ies la plimbare prin parc, să observ copacii înverzind primăvara.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Viorel întâmplător la supermarket. Era cu ea — o femeie blondă, cu ochi albaștri și zâmbet larg. M-a salutat stânjenit.

— Maria… sper că ești bine.

Am simțit un nod în gât, dar am reușit să-i răspund calm: — O să fiu.

După acea întâlnire, ceva s-a schimbat în mine. Am început să mă gândesc mai puțin la trecut și mai mult la ce pot face pentru mine. Mi-am cumpărat o bicicletă și am început să merg cu Ioana duminica prin parc. Am reluat legătura cu o prietenă veche, Camelia, care m-a invitat la teatru.

Conflictele din familie nu au dispărut peste noapte. Larisa încă îl apăra uneori pe tatăl ei: — Și el are dreptul la fericire! Ioana însă îl ura din tot sufletul: — Nu vreau să-l mai văd niciodată!

Eu eram prinsă între ele, încercând să le împac și să-mi păstrez echilibrul fragil.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am stat singură la fereastră și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu sunt doar o femeie părăsită; sunt o mamă, o fiică, o prietenă și — cel mai important — o femeie care poate începe din nou.

Poate că nu voi mai iubi niciodată ca înainte. Poate că rănile vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile. Dar am învățat că viața nu se termină odată cu un adio.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce totul pare pierdut? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?