Trei iubiri și o viață: Povestea mea între dorință, pierdere și regăsire

— Nu pot să cred că iar ai venit acasă la ora asta, Ilinca! Ți-am spus de atâtea ori că nu-mi place să te știu pe drumuri noaptea!
Vocea tatălui meu răsuna în toată sufrageria, iar eu, cu ochii roșii de la plâns și rimelul întins pe obraji, încercam să-mi găsesc cuvintele. Nu era prima dată când mă certam cu el din cauza lui Vlad. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine.
— Tată, nu mai sunt copil! Am 24 de ani! Nu poți să-mi controlezi viața la nesfârșit!
El a oftat adânc, s-a așezat pe canapea și a privit în gol. Mama, ca de obicei, încerca să medieze:
— Lăsați-vă amândoi! Ilinca are dreptul să iubească pe cine vrea…
Dar tata nu voia să audă. Pentru el, Vlad era doar „băiatul acela fără viitor”, care nu avea serviciu stabil și care „nu știe ce vrea de la viață”. Pentru mine însă, Vlad era prima mea iubire adevărată.

Am început povestea noastră într-o vară fierbinte, la mare, printre valuri și promisiuni naive. Îmi amintesc cum mă ținea de mână pe faleza din Constanța și-mi spunea că o să fugim împreună la București, să ne facem un rost. Am crezut în el cu toată ființa mea. Dar realitatea ne-a lovit crunt: el nu-și găsea de lucru, eu abia mă angajasem ca educatoare într-o grădiniță privată. Banii nu ajungeau niciodată, certurile deveniseră tot mai dese.

— Ilinca, nu mai pot! Nu vezi că ne chinuim degeaba? Poate tata are dreptate… poate nu suntem făcuți unul pentru altul…
Cuvintele lui Vlad m-au tăiat ca un cuțit. Am plâns zile întregi după despărțirea noastră. Tata părea mulțumit, dar eu simțeam că mi s-a smuls o bucată din suflet.

A trecut un an până când am avut curajul să iubesc din nou. De data asta era Radu — colegul meu de la grădiniță, mereu atent, mereu gata să mă ajute. Era genul de bărbat pe care orice mamă l-ar fi vrut pentru fiica ei: stabil, calm, cu planuri clare de viitor. Familia mea l-a adorat din prima clipă.
— În sfârșit ai găsit pe cineva serios, Ilinca! spunea mama cu ochii strălucind de speranță.

Dar eu? Eu simțeam că mă sufoc. Radu era bun, dar prea previzibil. Îmi lipsea nebunia lui Vlad, spontaneitatea lui, felul în care mă făcea să râd chiar și când nu aveam nimic. Cu Radu totul era programat: ieșiri la film vinerea, vizite la părinți duminica, planuri pentru nuntă peste doi ani. Într-o seară, după ce m-a cerut în căsătorie la restaurantul nostru preferat (același unde mergeam mereu), am izbucnit în plâns.

— Ce-i cu tine? Nu ești fericită? m-a întrebat el nedumerit.
— Nu știu… Poate că nu sunt făcută pentru genul ăsta de viață… Poate că încă nu m-am vindecat după Vlad…

Radu a plecat fără să spună nimic. A doua zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Ai dreptate. Meriți să fii fericită.” Am rămas singură din nou, cu două inimi frânte — a mea și a lui.

Anii au trecut. M-am mutat singură într-o garsonieră mică din București și m-am concentrat pe carieră. Îmi spuneam că iubirea nu e pentru mine, că e mai bine să fii independent decât să suferi iar și iar. Dar într-o zi a apărut ea — Mara.

Mara era noua educatoare de la grupa mică. Avea părul scurt și ochii verzi ca iarba după ploaie. Era diferită de tot ce cunoscusem până atunci: directă, pasională, plină de viață. Ne-am apropiat încet, la început ca prietene — discuții lungi după program, cafele băute pe fugă în parc, confesiuni despre iubiri pierdute.

Într-o seară ploioasă am rămas blocate împreună în grădiniță după ce s-a stricat tramvaiul.
— Știi că te plac? mi-a spus Mara brusc, privindu-mă drept în ochi.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Și eu te plac… dar mi-e frică.
— De ce? Ce ai de pierdut?

Așa a început cea mai intensă poveste de dragoste din viața mea — una care m-a făcut să mă simt vie și liberă pentru prima dată după mult timp. Dar România nu e un loc ușor pentru două femei care se iubesc. Zvonurile au început să circule rapid printre părinți și colegi. Mama a aflat de la o vecină și a venit plângând la mine:

— Ilinca, ce faci? Ce o să zică lumea? Tata n-a mai vorbit cu mine luni întregi.

Presiunea a devenit insuportabilă. Mara voia să plecăm împreună în Olanda, unde ar fi putut fi libere. Eu însă nu puteam să-mi las familia în urmă — oricât de mult mă durea respingerea lor.

— Ilinca, trebuie să alegi: ori vii cu mine și trăim cum vrem noi, ori rămâi aici și te ascunzi toată viața!

Am ales familia. Mara a plecat singură. Am plâns zile întregi după ea — poate mai mult decât după Vlad sau Radu.

Acum am 32 de ani și încă locuiesc singură în aceeași garsonieră mică. Îmi văd părinții rar; tata încă nu poate accepta cine sunt cu adevărat. M-am obișnuit cu singurătatea și cu privirile curioase ale vecinilor.

Mă întreb uneori dacă am greșit alegând mereu siguranța în locul fericirii sau dacă pur și simplu așa e viața — o succesiune de alegeri imposibile între ceea ce vrei tu și ceea ce vor alții pentru tine.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine? Sau doar ne mințim frumos că suntem fericiți?