Trei zile de foame și o vară de încercări: Povestea mea cu bunica Maria

— Tu ești nepoata Mariei, nu-i așa? m-a întrebat tanti Viorica, în timp ce își aranja sacoșele în fața magazinului din colț. M-am oprit brusc, cu pâinea în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu mai auzisem numele bunicii mele de aproape cinci ani. — Da, eu sunt, am răspuns încet, evitând să-i întâlnesc privirea. — Să știi că nu prea mai iese din casă. Și cred că n-a mai mâncat nimic de vreo trei zile. Poate ar trebui să treci pe la ea.

Cuvintele ei mi-au răsunat în minte toată ziua. Bunica Maria fusese odată stâlpul familiei noastre, dar după ce tata a plecat și mama s-a închis în ea însăși, eu am rămas prinsă între două lumi care nu se mai vorbeau. Ultima dată când am văzut-o pe bunica, m-a certat că nu știu să fac sarmale și că nu port batic la biserică. Am plecat plângând atunci și nu m-am mai întors.

Dar acum, cu vocea Vioricăi în urechi și cu imaginea bunicii singure, flămânde, ceva s-a rupt în mine. Seara, după ce am terminat tura la farmacie, am cumpărat o plasă cu alimente și am pornit spre blocul vechi unde locuia bunica.

Am urcat scările cu inima cât un purice. Ușa era întredeschisă. — Bunico? am strigat încet. Din sufragerie s-a auzit un foșnet slab. Am intrat și am găsit-o pe Maria stând pe canapea, cu ochii pierduți spre fereastră. Era slabă, trasă la față, cu părul alb prins într-un coc dezordonat.

— Tu ești, Alina? a întrebat ea, vocea tremurându-i ca o frunză. — Da, bunico. Am venit să te văd… și ți-am adus ceva de mâncare.

A izbucnit în plâns. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea. Era rece și uscată ca hârtia veche. — De ce ai venit acum? De ce nu ai venit când aveam nevoie de tine? m-a întrebat printre suspine.

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu știam. M-am simțit vinovată pentru anii pierduți, pentru tăcerile dintre noi, pentru toate reproșurile nerostite.

Zilele următoare au fost un test pentru amândouă. Bunica refuza să mănânce dacă nu stăteam lângă ea. Se supăra dacă îi mutam lucrurile din loc sau dacă deschideam geamul prea larg. Într-o seară, când încercam să-i schimb cearșaful, a țipat la mine: — Nu-mi trebuie mila ta! Unde ai fost când m-au durut picioarele și nu puteam să cobor după pâine?

Am izbucnit: — Și tu unde ai fost când tata ne-a lăsat? Când mama plângea nopți întregi și eu nu știam cui să cer ajutor?

A urmat o tăcere grea, ca o ceață densă între noi. Dar apoi, încet-încet, am început să vorbim. Despre tata, despre copilăria mea la țară, despre cum bunica fusese nevoită să-și crească singură cei trei copii după ce bunicul murise într-un accident la combinat.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Maria privind vechiul album de fotografii. — Uite-l pe taică-tu când era mic… Era năzdrăvan, dar avea inimă bună. Nu l-am iertat niciodată pentru ce v-a făcut vouă… dar nici pe mine nu m-am iertat că n-am știut să fiu mai blândă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă, pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce încă mai puteam salva.

Vara aceea a fost un șir nesfârșit de încercări: facturi neplătite, vecini curioși care șușoteau pe la colțuri, certuri cu mama care refuza să vină s-o vadă pe bunica („Nu pot, Alina! Nu pot să-i văd ochii!”), nopți nedormite când Maria avea febră sau nu voia să ia medicamentele.

Dar au fost și momente mici de lumină: când am făcut împreună plăcintă cu mere după rețeta ei veche; când am ieșit la piață și s-a lăudat tuturor că-s „nepoata ei cea mare”; când mi-a povestit cum l-a cunoscut pe bunicul la balul satului.

Într-o zi toridă de august, Maria a căzut în baie. Am sunat la salvare și am stat cu inima cât un purice până au venit paramedicii. La spital, doctorul mi-a spus că e slăbită și are nevoie de supraveghere permanentă.

M-am întors acasă și am izbucnit în plâns în fața oglinzii. M-am întrebat dacă fac destul, dacă pot să-i ofer ceea ce are nevoie sau doar încerc să-mi spăl propriile greșeli.

Când s-a întors acasă, bunica era mai blândă. M-a prins de mână și mi-a spus: — Să nu-ți fie teamă să ceri ajutorul altora, Alina. Eu am fost prea mândră toată viața mea și uite unde am ajuns.

La sfârșitul verii, mama a venit într-un final să o vadă pe Maria. S-au privit lung, fără cuvinte, apoi s-au îmbrățișat plângând ca două fetițe pierdute.

Acum stau pe balconul bunicii și privesc apusul peste blocurile gri. Mă gândesc cât de ușor e să pierzi legătura cu cei dragi din orgoliu sau frică și cât de greu e să repari ceea ce s-a rupt.

Oare câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nu avem curajul să le vindecăm? Oare cât timp trebuie să treacă până să ne dăm seama că familia e tot ce avem mai prețios?