Trei zile înainte de nuntă: Cum am refuzat să fiu umilită de familia viitorului meu soț

— Nu pot să cred că faceți asta, am șoptit, cu mâinile tremurând, în timp ce țineam în față cele patru pagini de contract pe care mi le întinsese doamna Popescu, mama lui Vlad, viitorul meu soț. Erau trei zile până la nuntă, iar eu stăteam la masa lor din sufragerie, cu privirile tuturor ațintite asupra mea, ca niște reflectoare reci. Tatăl lui Vlad, domnul Popescu, își dregea glasul și spunea pe un ton sec: — E doar o formalitate, Irina. Așa fac oamenii responsabili. Nu vrem să riscăm averea familiei noastre.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Vlad, care până atunci fusese tăcut, încerca să mă prindă de mână pe sub masă, dar eu mi-am tras-o brusc. Nu voiam să mă atingă, nu atunci, nu după ce părinții lui mă tratau ca pe o străină, ca pe cineva care ar putea să le fure banii. Contractul era clar: dacă divorțam, nu aveam dreptul la nimic din ce era al lui Vlad, nici la apartamentul pe care urma să-l împărțim, nici la economii, nici măcar la mașina veche pe care o conducea. Mai mult, trebuia să semnez că nu voi cere niciodată pensie alimentară sau sprijin financiar, indiferent de circumstanțe.

— E umilitor, am spus, cu vocea abia stăpânită. — Nu sunt o profitoare. Nu am venit la voi pentru bani.

Doamna Popescu a ridicat din umeri, cu un zâmbet rece: — Atunci nu ar trebui să te deranjeze să semnezi. Dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi.

M-am uitat la Vlad, căutând în ochii lui o urmă de sprijin. Dar el părea mic, speriat, prins între două lumi. — Irina, te rog, nu face o scenă. E doar pentru liniștea lor. Știi cât de mult țin la aparențe…

Aparențe. Cuvântul ăsta mi-a răsunat în minte ca un ecou dureros. Toată relația noastră fusese despre aparențe: să nu spunem nimănui că părinții mei sunt divorțați, să nu povestim că am crescut cu bunica într-un apartament de două camere din cartierul Titan, să nu recunoaștem că am muncit ca ospătăriță ca să-mi plătesc facultatea. Ei voiau o noră perfectă, dintr-o familie perfectă, cu bani și relații. Eu eram doar Irina, fata care a învățat să lupte pentru fiecare lucru pe care îl are.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu contractul în mână, și am privit Bucureștiul de la etajul opt. M-am gândit la mama, la cât de greu i-a fost să mă crească singură, la câte nopți a plâns în tăcere ca să nu mă trezească. M-am gândit la bunica, la mâinile ei crăpate de muncă, la sfaturile ei: „Niciodată să nu lași pe nimeni să te calce în picioare, Irina. Niciodată.”

Am intrat înapoi în sufragerie, cu spatele drept. — Nu semnez nimic azi. Vreau să vorbesc cu avocatul meu.

Doamna Popescu a râs scurt: — Avocatul tău? Ce avocat ai tu?

— O să vedeți, am spus, și am ieșit pe ușă, lăsându-i cu gura căscată.

În seara aceea, am sunat-o pe mătușa mea, Cristina, care era avocat de familie. Nu vorbisem cu ea de ani de zile, pentru că mama și ea se certaseră din cauza unei moșteniri. Dar acum nu mai conta. — Irina, nu semna nimic fără să citești atent. Contractul ăsta e abuziv. Dacă vrei, vin cu tine mâine să discutăm cu ei.

A doua zi, m-am întors la familia Popescu, de data asta cu mătușa Cristina lângă mine. Când au văzut-o, doamna Popescu a început să se bâlbâie. — Nu credeam că e nevoie de avocați între familie…

— E nevoie, am spus eu, când familia nu are încredere în mine. Cristina a început să citească contractul cu voce tare, punct cu punct, arătând toate clauzele abuzive. — Dacă Irina semnează așa ceva, se pune într-o poziție de inferioritate. E clar că nu e vorba de protejarea averii, ci de umilire.

Vlad părea tot mai mic pe canapea. — Mama, tata, nu putem să facem asta. Irina nu e o străină. Dacă nu aveți încredere în ea, de ce să ne mai căsătorim?

Doamna Popescu a izbucnit: — Pentru că nu vrem să ne trezim că rămânem fără nimic! Nu vezi câte fete sunt interesate doar de bani?

— Eu nu sunt una dintre ele, am spus, cu vocea tremurândă de emoție. — Dar nu o să accept să fiu tratată ca o cerșetoare. Dacă nu mă vreți în familie, spuneți-mi acum. Mai bine să aflu înainte de nuntă decât după.

A urmat o tăcere apăsătoare. Domnul Popescu s-a ridicat, a luat contractul și l-a rupt în două. — Poate că am exagerat. Dar vrem să ne protejăm fiul. Nu știm nimic despre familia ta, Irina.

— Poate ar trebui să vă întrebați fiul ce știe despre mine, am spus, privind spre Vlad. — Sau poate ar trebui să vă întrebați de ce nu aveți încredere în el, nu în mine.

Am plecat de acolo cu capul sus, deși inima îmi bătea nebunește. Vlad m-a sunat în acea seară, plângând. — Îmi pare rău, Irina. Nu știam că o să ajungem aici. Dar nu pot să mă căsătoresc cu tine dacă părinții mei nu te acceptă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Atunci nu mă meriți, Vlad. Eu nu o să fiu niciodată fata care acceptă să fie umilită pentru dragoste. Dragostea nu înseamnă să te pierzi pe tine.

Nunta nu a mai avut loc. Am plâns mult, dar nu am regretat. Am învățat că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești. Azi, când privesc înapoi, mă întreb: câte femei acceptă să fie umilite de dragul unei familii care nu le vrea cu adevărat? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți se așteaptă să tăcem? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să nu se lase călcați în picioare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi semnat sau ați fi plecat?