Trezirea târzie a unui tată: Povestea șanselor pierdute și a regăsirii

— Nu pot să cred că ai avut nevoie de un accident ca să-ți amintești că ai o fată! vocea Irinei răsuna în telefon, spartă între furie și disperare. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia lovea geamul bucătăriei mele din București ca niște degete nervoase. M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum inima îmi bate nebunește.

— Ce s-a întâmplat cu Ana? am întrebat, cu vocea tremurândă.

— E la spital, Samuel! A fost lovită de o mașină când traversa spre școală. Dacă nu vii acum…

Nu am mai ascultat restul. Am aruncat telefonul pe masă și am fugit în ploaie, cu mintea plină de imagini din trecut: Ana mică, cu codițe, alergând prin parc, râzând la glumele mele stângace. Dar acele amintiri erau rare. De prea multe ori am ales să rămân la birou, să accept încă o delegație, să fug de acasă când certurile cu Irina deveneau insuportabile. Am crezut mereu că timpul se va întoarce, că voi avea cândva ocazia să fiu tatăl pe care Ana îl merita.

Drumul spre spital a fost un coșmar. Fiecare semafor roșu era o pedeapsă pentru anii în care nu am fost acolo. Când am ajuns, Irina mă aștepta pe hol, cu ochii umflați de plâns. Nu mi-a spus nimic, doar mi-a arătat cu capul spre salonul unde Ana zăcea inconștientă.

Am intrat încet. Ana era palidă, cu tuburi și fire peste tot. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Ana… tati e aici… am șoptit, dar vocea mi s-a frânt.

Nu a reacționat. M-am așezat lângă pat și am început să-i povestesc despre toate lucrurile pe care nu i le-am spus niciodată: cât de mult mi-a lipsit, cât de mult am regretat fiecare zi în care nu am fost acolo să o văd crescând.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Irina era mereu acolo, dar între noi era un zid rece. Într-o seară, când Ana încă nu se trezise, Irina a izbucnit:

— De ce ai venit acum? Crezi că poți repara totul doar pentru că ți-e frică s-o pierzi?

Am tăcut. Nu aveam răspunsuri. Doar vinovăție.

În a patra zi, Ana a deschis ochii. M-a privit lung, fără să spună nimic. Am simțit că privirea ei mă judecă pentru toți anii pierduți.

— Bună, tati… vocea ei era slabă, dar fiecare silabă era o lovitură în pieptul meu.

— Bună, puiule… Sunt aici… Nu mai plec nicăieri.

A întors capul spre fereastră. Am știut atunci că drumul spre iertare va fi lung.

După externare, am încercat să mă apropii de ea. O duceam la terapie, îi citeam povești seara, îi aduceam flori preferate — lalele galbene. Dar Ana era distantă. Vorbea mai mult cu Irina sau cu bunica ei decât cu mine.

Într-o zi, când încercam să o ajut la teme, mi-a spus:

— De ce te străduiești atât? Nu poți schimba nimic din ce-ai făcut.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Știu… Dar vreau măcar să încerc. Să-ți arăt că pot fi tatăl de care ai nevoie.

A oftat și a continuat să scrie la matematică fără să mă privească.

Irina mă privea uneori cu milă, alteori cu dispreț. Într-o seară, după ce Ana a adormit, mi-a spus:

— Samuel, nu poți forța lucrurile. Ai lipsit prea mult. Poate că e prea târziu.

— Nu pot accepta asta… Nu pot renunța la ea…

— Nici nu-ți cer asta. Dar trebuie să fii pregătit să accepți că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Am început să merg la terapie singur. Să învăț să-mi accept greșelile și să nu mai fug de ele. Seara îi scriam Anei scrisori pe care nu i le-am dat niciodată — despre copilăria mea la Bacău, despre fricile mele, despre cât de mult mi-aș fi dorit ca tatăl meu să fie altfel cu mine.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Tati… Poți să vii cu mine în parc?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Sigur că da!

Am mers împreună printre copacii înfloriți. Nu am vorbit mult, dar la un moment dat m-a luat de mână. Gestul acela mic a fost mai prețios decât orice cuvânt.

Încet-încet, relația noastră s-a schimbat. Nu am redevenit niciodată familia perfectă din reclamele la televizor, dar am învățat să fim sinceri unul cu altul. Să ne spunem ce ne doare și ce ne bucură.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi realizăm prea târziu cât de mult contează prezența noastră pentru cei dragi? Oare putem vreodată repara complet ceea ce am stricat? Sau trebuie doar să învățăm să iubim mai bine de acum înainte?