Ultima dorință a bunicii Ileana

— Nu mai vreau să aud de el, mamă! a țipat Radu, trântind ușa bucătăriei.

Am rămas nemișcată, cu lingura de lemn în mână, privind spre fereastra aburită. Era decembrie, iar zăpada se așternuse peste satul nostru din Bărăgan ca o pătură grea. În casă mirosea a cozonac și a supă de găină, dar niciun miros nu putea acoperi gustul amar al certurilor dintre copiii mei.

Radu și sora lui, Mirela, nu-și mai vorbiseră de luni bune. Totul pornise de la moștenirea casei — casa asta bătrânească, cu pereți crăpați și acoperișul peticit, pe care eu o vedeam ca pe o comoară, dar pentru ei era doar o povară sau, mai rău, o sursă de bani.

— Mamă, tu nu vezi că Mirela vrea doar să vândă tot și să plece la București? Ce rost are să mai stăm aici? spunea Radu cu vocea ridicată.

— Nu e adevărat! Eu vreau doar să avem fiecare partea noastră, să nu ne certăm, răspundea Mirela, cu ochii în lacrimi.

Îi priveam cum se ceartă și simțeam cum inima mi se frânge. Am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins într-o iarnă grea. Am muncit pământul cu mâinile mele, am crescut găini și porci, am făcut tot ce am putut ca să nu le lipsească nimic. Dar acum, la bătrânețe, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Vecina mea, tanti Florica, venea din când în când la mine să bem o cafea și să mai schimbăm o vorbă.

— Ileano, nu-i lăsa să-ți strice sufletul. Copiii ăștia uită repede cine i-a crescut…

Avea dreptate. De Crăciun, casa era goală. Radu trimitea un mesaj sec: „Sărbători fericite, mamă!” Mirela mă suna pe fugă: „Mamă, nu pot veni anul ăsta, am mult de lucru.” Nepoții mei — Andreea și Vlad — nici nu știau cum arată satul nostru.

Într-o noapte friguroasă, am luat hotărârea să-mi scriu testamentul. Am stat la masa din bucătărie și am scris cu mâna tremurândă:

„Las casa și pământul aceluia dintre copiii mei care va avea grijă de mine până la sfârșitul vieții. Cine mă va uita, va fi uitat și el.”

Am pus hârtia într-un plic galben și l-am ascuns în lada de zestre. M-am gândit că poate așa îi voi face să-și amintească de mine nu doar ca de o bătrână care le dă bătăi de cap.

Timpul a trecut greu. Într-o zi m-am îmbolnăvit rău. Am sunat-o pe Mirela:

— Mamă, nu mă simt bine… Poți veni?

— Of, mamă… Sunt la serviciu. Poate vine Radu.

L-am sunat pe Radu:

— Mamă, sunt plecat cu marfa la Constanța. Vorbim când mă întorc.

Am rămas singură zile întregi. Vecina Florica mi-a adus supă caldă și mi-a făcut cumpărăturile. Într-o zi am căzut în curte și am stat acolo ore întregi până m-a găsit ea.

— Ileano, trebuie să chemi copiii! Nu poți rămâne așa!

Dar copiii mei erau prea ocupați cu viețile lor. Când au aflat că sunt la spital, au venit grăbiți — dar nu pentru mine, ci pentru că au auzit că e vorba de testament.

— Mamă, unde ai pus actele? întreba Mirela cu voce joasă.

— Mamă, trebuie să știm ce ai hotărât… spunea Radu.

I-am privit pe amândoi și am simțit un gol în suflet. Nu le păsa de mine — le păsa doar de ce le rămâne după mine.

În ultimele zile ale vieții mele, am avut timp să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Mi-am dat seama că dragostea nu se poate cumpăra cu case sau pământuri. Când am plecat din lumea asta, singura care mi-a fost alături a fost tanti Florica — ea mi-a ținut mâna și mi-a șoptit rugăciuni la ureche.

După moartea mea, copiii au găsit testamentul. S-au certat luni întregi prin tribunale. Casa a rămas pustie — niciunul n-a vrut să se mute aici sau să aibă grijă de ea. Pământul a rămas nelucrat. Satul a uitat repede de Ileana cea bătrână.

Acum mă întreb: oare ce lasăm cu adevărat în urmă? Oare merită să ne certăm pentru lucruri materiale când dragostea și grija dispar atât de ușor? Poate cineva să învețe ceva din povestea mea sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit?