Ultima dorință a lui Vlad

— Tata, dacă nu mai pot merge, promiți că o să vezi tu lumea pentru mine?
Vocea lui Vlad răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră deja două luni de când îl pierdusem. Era o seară de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Ploiești. Stăteam pe marginea patului lui, ținându-i mâna mică și rece, încercând să-i ascund lacrimile care-mi curgeau pe obraz.
— Promit, Vlad. Îți promit că o să văd lumea pentru tine.
Nu știam atunci cât de greu avea să fie să-mi țin promisiunea.

Vlad fusese diagnosticat cu leucemie la doar zece ani. De atunci, viața noastră s-a transformat într-o succesiune de spitale, tratamente și speranțe spulberate. Soția mea, Irina, s-a închis în ea însăși, iar eu am devenit un robot care funcționa doar pentru a-i aduce lui Vlad un zâmbet pe față. Prietenii s-au îndepărtat, rudele ne-au vizitat din ce în ce mai rar. Doar noi trei am rămas, uniți de frică și de iubire.

În ultimele luni, Vlad nu mai putea ieși din casă. Își petrecea timpul privind documentare despre țări îndepărtate și visa cu ochii deschiși la munți, mări și orașe pline de lumină. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă:

— Tata, dacă aș fi sănătos, aș vrea să merg cu bicicleta până la Marea Neagră. Să simt vântul și să văd răsăritul acolo.

Am zâmbit trist și i-am promis că vom merge împreună când se va face bine. Dar n-a mai apucat.

După înmormântare, casa noastră a devenit un muzeu al tăcerii. Irina nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la psiholog. Eu mă refugiam în garaj, unde bicicleta lui Vlad stătea sprijinită de perete, încă murdară de noroiul ultimei plimbări prin parc.

Într-o noapte, am visat că Vlad mă striga dintr-un câmp plin de maci:

— Hai, tata! Nu te opri! Nu te lăsa!

M-am trezit plângând și am știut ce trebuie să fac. Dimineața i-am spus Irinei:

— Vreau să merg cu bicicleta până la mare. Pentru Vlad.

S-a uitat la mine ca la un nebun:

— Ești inconștient! Ai 45 de ani, n-ai mai făcut sport de ani buni! Ce vrei să dovedești?

— Nu vreau să dovedesc nimic. Vreau doar să-mi țin promisiunea.

A izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Am simțit că mă urăște pentru că încercam să găsesc un sens acolo unde ea vedea doar durere.

Pregătirile au durat două săptămâni. Am scos bicicleta veche din garaj și am reparat-o cu mâinile tremurânde. Am pus într-un rucsac poza lui Vlad și jurnalul lui de vise — o agendă plină cu desene și planuri pentru viitor.

În dimineața plecării, Irina m-a privit rece:

— Dacă pleci acum, nu știu dacă te mai vreau înapoi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum, fiecare kilometru era o luptă cu mine însumi: cu oboseala, cu vinovăția că nu am putut să-l salvez pe Vlad, cu dorul care mă sfâșia.

La Buzău, am întâlnit un bătrân care m-a întrebat unde merg:

— La mare, pentru fiul meu.

A dat din cap și mi-a spus:

— Să nu uiți niciodată pentru cine pedalezi.

La Constanța am ajuns după patru zile. Am mers direct pe plajă, am scos poza lui Vlad și am privit răsăritul cu lacrimi în ochi.

— Am ajuns, Vlad. Am văzut marea pentru tine.

M-am întors acasă obosit și schimbat. Irina nu era acolo. Pe masă era un bilet: „Nu pot trăi cu fantomele tale.”

Am rămas singur într-o casă prea mare și prea goală. Dar ceva s-a schimbat în mine: am început să vorbesc despre Vlad cu alți părinți care își pierduseră copiii. Am organizat ture de bicicletă pentru copiii bolnavi din spitalul unde fusese tratat Vlad. Am simțit că durerea mea poate fi transformată în ceva bun.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău alegând drumul acesta. Dacă nu cumva am pierdut totul încercând să salvez o promisiune făcută unui copil care nu mai e aici. Dar poate că tocmai asta e viața: o succesiune de promisiuni pe care încercăm să le ținem, chiar dacă ne costă totul.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne ținem promisiunile până la capăt? Sau ne ascundem mereu după frică și regrete?