Ultima îmbrățișare pe malul Oltului: Cuvintele fratelui meu care răsună pentru totdeauna

— Larisa, nu te depărta prea mult! vocea mamei răsuna peste valurile leneșe ale Oltului, dar râsetele noastre, ale mele și ale lui Radu, acopereau orice avertisment. Era o zi de august, cu soarele arzând pe pielea noastră, iar mirosul de iarbă proaspăt cosită se amesteca cu cel al apei. Radu, cu ochii lui verzi și părul ciufulit, era mereu gata să mă provoace: „Hai, Larisa, cine sare primul de pe stânca mare?”

Am râs, încercând să par curajoasă, deși inima îmi bătea nebunește. Radu era cu doi ani mai mare, mereu protector, dar și impulsiv. „Nu ți-e frică?” m-a tachinat el, aruncându-mi o privire ștrengărească. „Ba da, dar nu vreau să râzi de mine!” am răspuns, încercând să-mi ascund tremurul vocii. El a zâmbit larg, apoi a sărit primul, stropind totul în jur. Am sărit și eu, simțind pentru o clipă că zbor, că nimic rău nu se poate întâmpla.

Nu știam atunci că acea zi avea să fie ultima noastră zi împreună. După ce am ieșit din apă, ne-am întins pe mal, privind norii. Radu a început să-mi povestească despre planurile lui: „Când o să fiu mare, o să plec la București, să devin medic. O să am grijă de tine, Larisa, promit!” Am râs, spunându-i că nu vreau să plece niciodată, că vreau să rămânem mereu împreună. El m-a strâns în brațe, iar pentru o clipă, totul părea perfect.

Apoi, totul s-a schimbat într-o clipă. Radu a văzut o minge plutind pe apă, adusă de curent. „Stai aici, mă duc să o iau!” a spus, ridicându-se brusc. „Nu te duce, e prea departe!” am strigat, dar nu m-a ascultat. L-am văzut cum intră în apă, cum înoată spre minge, iar apoi… totul s-a petrecut atât de repede. Curentul l-a tras, iar el a început să se zbată. „Larisa! Ajută-mă!” vocea lui mi-a sfâșiat sufletul. Am alergat pe mal, strigând după ajutor, dar nu era nimeni în apropiere. Mâinile mele mici nu puteau face nimic. L-am văzut pentru ultima dată, cu ochii plini de teamă, dar și de o blândețe ciudată. „Nu plânge, Larisa… te iubesc!” au fost ultimele lui cuvinte, înainte ca apa să-l înghită.

Totul s-a prăbușit atunci. Mama a venit alergând, urlând, iar tata a sărit în apă, dar era prea târziu. Am rămas pe mal, cu genunchii la gură, tremurând, incapabilă să înțeleg ce se întâmplase. În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăcere. Mama nu mai vorbea cu nimeni, tata se închidea în atelierul lui, iar eu… eu mă învinovățeam. Dacă aș fi strigat mai tare? Dacă l-aș fi oprit? Dacă aș fi fost mai curajoasă?

Nopțile erau cele mai grele. Îl visam pe Radu, cum mă strigă, cum râde, cum mă ia de mână. Mă trezeam plângând, cu perna udă de lacrimi. Mama mă găsea uneori dimineața, stând la fereastră, privind spre Olt. „Nu e vina ta, Larisa”, îmi spunea, dar nu o credeam. Tata nu vorbea deloc despre Radu. Odată, l-am auzit plângând în atelier, dar când m-a văzut, s-a întors cu spatele.

Au trecut luni, apoi ani. Am crescut cu golul acela în suflet, cu dorul de fratele meu. La școală, colegii mă priveau ciudat, șușoteau pe la colțuri. „Ea e fata care și-a pierdut fratele în Olt”, spuneau. Mă simțeam vinovată, izolată, de parcă toată lumea știa că nu am fost destul de puternică să-l salvez. Prietena mea, Ioana, încerca să mă încurajeze: „Nu poți schimba trecutul, Larisa. Trebuie să mergi mai departe.” Dar cum să merg mai departe când fiecare zi începea și se termina cu amintirea lui Radu?

Într-o zi, la aniversarea lui, am mers pe malul Oltului, acolo unde totul s-a sfârșit. Am stat pe aceeași stâncă, privind apa care curgea liniștită, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simțit o mână pe umăr — era mama. „Știi, și eu mă învinovățesc. Dacă nu v-aș fi lăsat singuri… dacă aș fi fost mai atentă…” Am plâns împreună, pentru prima dată după mult timp. Atunci am înțeles că nu eram singura care suferea, că durerea noastră ne unea, chiar dacă fiecare o purta altfel.

Anii au trecut, dar cuvintele lui Radu răsună și azi în mintea mea: „Nu plânge, Larisa… te iubesc!” Am încercat să-i onorez promisiunea, să fiu puternică, să merg mai departe. Am dat la Medicină, așa cum visa el, și în fiecare pacient pe care îl ajut, simt că îi duc visul mai departe. Dar uneori, noaptea, mă întreb: dacă aș fi făcut ceva diferit, ar fi fost Radu încă aici? Oare vreodată o să mă iert cu adevărat?

Voi ați trecut vreodată printr-o pierdere care v-a schimbat viața? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe?