Ultima Lecție a Domnului Ilie

— Domnule Ilie, mai bine vă pensionați! Cine mai are nevoie de poeziile dumneavoastră prăfuite?
Râsetele răsunau ca niște cuțite în spatele meu, iar tabla părea mai rece ca niciodată. Mâna îmi tremura pe cretă, încercând să scriu titlul lecției: „Eminescu – Luceafărul poeziei românești”. Dar cuvintele se înecau în zgomotul telefoanelor, al șușotelilor și al glumelor răutăcioase.

Mă numesc Ilie Dumitrescu și am predat limba română la Liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești timp de patruzeci de ani. Am văzut generații întregi crescând, am plâns la reușitele lor și am suferit la eșecurile lor. Dar niciodată nu m-am simțit atât de mic ca în acea zi de februarie, când elevii din clasa a XI-a B au decis că sunt doar „un moș depășit”.

— Uitați-vă la el, nici nu știe să folosească un videoproiector! — a strigat Vlad, băiatul acela cu ochi reci și zâmbet batjocoritor.

Am încercat să-mi păstrez calmul. — Vlad, te rog să respecți ora și colegii tăi. Nu e nevoie să știu tehnologie ca să vă învăț ce înseamnă frumusețea unui vers.

Dar nimeni nu m-a ascultat. Fetele chicoteau, băieții se filmau pe ascuns cu telefoanele. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. În mintea mea răsunau cuvintele soției mele, Maria: „Ilie, nu te mai consuma. Copiii s-au schimbat. Nu e vina ta.”

Dar era vina mea? Poate că da. Poate că nu am știut să mă adaptez. Poate că am rămas blocat în trecut, cu poeziile mele și cu dragostea pentru literatură. Poate că lumea nu mai are nevoie de profesori ca mine.

După oră, am rămas singur în clasă. Pe bancă am găsit un bilet: „Moșule, ieși la pensie! Ne faci de râs.” L-am strâns în pumn și am simțit lacrimile urcându-mi în ochi. Nu voiam să plâng. Nu acolo, nu în fața pereților care mă văzuseră cândva tânăr și plin de speranță.

Acasă, Maria m-a găsit privind în gol, cu biletul mototolit pe masă.
— Ce s-a întâmplat, Ilie?
— Nimic… Doar că nu mai pot.
— Să nu-mi spui că iar te-au necăjit copiii aceia…
— Nu sunt copii, Maria. Sunt niște străini pentru mine. Nu-i mai recunosc.

A doua zi, directoarea școlii, doamna Popescu, m-a chemat la birou.
— Domnule Ilie, am primit o filmare… Circulă pe internet. Elevii v-au filmat ieri la oră. S-au spus lucruri urâte.
— Știu… Am simțit fiecare cuvânt ca pe o palmă.
— Vreți să facem o anchetă? Să-i sancționăm?
— Nu… Nu vreau răzbunare. Vreau doar să fiu lăsat în pace.

În pauză, am trecut pe lângă grupul de elevi care râdeau privind ecranul unui telefon. Când m-au văzut, au tăcut brusc. M-am simțit invizibil și totodată expus ca niciodată.

Seara, fiica mea, Ioana, m-a sunat din București.
— Tată, am văzut ce s-a întâmplat… E peste tot pe Facebook. De ce nu mi-ai spus?
— Ce rost avea? E rușinea mea.
— Nu e rușinea ta! E rușinea lor! Tu ai fost mereu un profesor bun.

Dar cuvintele ei nu au reușit să-mi aline durerea. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toți anii petrecuți în școală: la Olimpiadele câștigate de elevii mei, la serile când corectam teze până târziu, la bucuria când cineva îmi spunea „mulțumesc”. Unde dispăruseră toate acestea?

A treia zi am intrat în clasă cu hotărârea luată. Am privit fiecare elev în ochi și am spus:
— Dragii mei, aceasta este ultima mea oră cu voi. Am decis să mă retrag. Poate că nu mai am ce să vă ofer. Poate că lumea voastră e alta decât cea pe care o cunosc eu.

Pentru prima dată, a fost liniște deplină. Unii au părut surprinși, alții au zâmbit ironic. Dar undeva, în spate, am văzut-o pe Ana – singura care încă citea cărți – cu ochii în lacrimi.

— Domnule Ilie… nu plecați! — a șoptit ea.

Am zâmbit trist:
— Ana, uneori trebuie să știm când să ne oprim. Să nu lăsăm ca răutatea să ne schimbe sufletul.

Am ieșit din clasă cu pași grei. Pe holuri am întâlnit colegi care m-au privit cu compasiune sau jenă. Nimeni nu a spus nimic. În cancelarie mi-am strâns lucrurile: câteva cărți vechi, un stilou crăpat și poza clasei mele preferate din 1998.

Acasă, Maria m-a îmbrățișat fără cuvinte. Ioana a venit special din București și m-a convins să mergem la teatru împreună. Dar golul din suflet nu putea fi umplut atât de ușor.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă obișnuiesc cu liniștea casei și cu lipsa agitației zilnice. Uneori mă gândesc dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru demnitatea mea și pentru cei câțiva copii care încă mai cred în oameni ca mine.

Oare chiar nu mai avem nevoie de profesori bătrâni? Oare respectul se pierde odată cu vârsta sau cu vremurile? Voi ce credeți?