Ultima Scrisoare a Tatălui: Povestea Mea Despre Regrete și Iertare

— Nu-mi mai spune ce să fac, tată! Nu mai sunt copil! Am urlat cuvintele astea în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu vocea tremurândă de furie și ochii plini de lacrimi. Tata, Constantin, s-a oprit din tăiatul pâinii, cuțitul i-a căzut pe masă și a rămas acolo, nemișcat, privind în gol. Era pentru a treia oară săptămâna aceea când ne certam din cauza acelorași lucruri: jobul meu la televiziune, prietenii mei „dubioși” și faptul că nu mai veneam acasă decât târziu, obosit și iritat.

Mama nu mai era de mult să ne împace. O pierdusem acum doi ani, după o boală scurtă și nemiloasă. Îmi amintesc perfect ultima ei rugăminte: „George, ai grijă de tine și de tata. Nu lăsa mândria să vă despartă.” Atunci am dat din cap absent, convins că timpul va vindeca totul. Dar timpul nu vindecă nimic dacă nu-l lași.

După moartea mamei, tata s-a schimbat. A devenit mai tăcut, mai aspru, dar și mai prezent. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ai mâncat?”, „Cum a fost la muncă?”, „Să nu uiți de analize.” Eu răspundeam monosilabic sau deloc. Prietenii mei – Vlad, Raluca, Sorin și Irina – îmi spuneau mereu: „George, lasă-l pe bătrân să-ți spună ce vrea. O să-ți pară rău când n-o să-l mai ai.” Dar cine ascultă de prieteni când e convins că are dreptate?

Într-o seară de noiembrie, după o emisiune tensionată la televiziune, am ajuns acasă și l-am găsit pe tata stând la masa din bucătărie, cu o scrisoare în față. M-a privit lung și mi-a spus:

— George, trebuie să vorbim.

— Nu acum, tată. Sunt obosit. Mâine am filmări de la 7.

— Nu știu dacă mai apuc mâinele tău, băiete.

Am ridicat ochii din telefon și l-am văzut altfel: bătrân, obosit, cu ochii roșii de nesomn. Am vrut să spun ceva, dar m-am oprit. Am urcat în cameră și am închis ușa cu un gest nervos. Dimineața următoare l-am găsit fără suflare. Infarct. Scrisoarea era tot pe masă.

Am citit-o abia după înmormântare. Era scurtă:

„Fiule,

Știu că nu mă mai asculți și că ai impresia că știi totul despre viață. Și eu am crezut la fel când eram ca tine. Dar viața nu e doar despre muncă sau succes. E despre oameni, despre iertare și despre a fi acolo când contează. Dacă citești asta, înseamnă că n-am apucat să-ți spun cât de mult te iubesc și cât de tare mi-e dor de tine chiar dacă stai în camera alăturată.

Nu lăsa mândria să-ți fure familia.

Cu dragoste,
Tata”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Am încercat să-mi sun prietenii, dar niciunul nu știa ce să-mi spună. Vlad a venit la mine cu două beri și a stat lângă mine fără să zică nimic. Raluca mi-a trimis un mesaj: „George, nu e vina ta. Dar nici a lui.”

Au trecut luni până am avut curajul să intru din nou în bucătăria aia. Am găsit acolo o fotografie veche cu mine și tata la mare, râzând amândoi cu gura până la urechi. Atunci mi-am dat seama cât de mult pierdusem pentru că nu am știut să ascult.

De atunci, încerc să fiu altfel cu oamenii din jurul meu. Sora mea, Ana, mi-a spus într-o zi:

— George, mama ar fi mândră de tine dacă te-ai ierta și tu puțin.

Dar cum să te ierți când știi că ai avut șansa să spui „te iubesc” și ai ales tăcerea?

Acum scriu povestea asta pentru voi toți care aveți părinți încă în viață sau oameni dragi lângă voi. Nu lăsați mândria sau graba să vă fure clipele care contează. Ascultați-i când vă spun ceva, chiar dacă vi se pare că nu au dreptate.

Uneori mă întreb: dacă aș fi coborât atunci în bucătărie și aș fi stat cinci minute cu tata… s-ar fi schimbat ceva? Poate că nu. Dar măcar aș fi avut o amintire în plus.

Voi ce ați face dacă ați putea da timpul înapoi pentru o ultimă discuție cu cineva drag? Credeți că putem învăța vreodată să ascultăm înainte să fie prea târziu?