Ultima Scrisoare către Tata
— De ce nu vii niciodată la serbările mele, tata? am întrebat cu vocea tremurândă, privind spre ușa care se închidea încet după el. Mama stătea în spatele meu, cu mâinile strânse pe șorțul ud, încercând să-și ascundă lacrimile. Era o seară de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar eu aveam doar opt ani și o întrebare care avea să mă urmărească toată viața.
Tata nu s-a întors în acea noapte. Nici în următoarea. Zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni, iar absența lui a devenit o prezență apăsătoare în casa noastră mică din Ploiești. Mama încerca să compenseze, să fie și mamă, și tată, dar oboseala i se citea pe chip. Eu mă agățam de fiecare sunet de pași pe scară, sperând că va fi el.
La școală, copiii râdeau de mine. „Iar vine mama ta la ședință? Ce, tata tău e invizibil?” Încercam să nu plâng, să nu le arăt cât mă doare. Doamna profesoară de română, doamna Stoica, m-a luat deoparte într-o zi și mi-a spus: „Daria, tu ai o sensibilitate aparte. Scrie despre ce simți.” Așa am început să țin un jurnal. Fiecare pagină era o scrisoare către tata, plină de întrebări fără răspuns.
Anii au trecut. Mama s-a îmbolnăvit de la atâta muncă și griji. Eu am început liceul la „Mihai Viteazul”, unde am întâlnit-o pe Irina, cea mai bună prietenă a mea. Ea avea o familie perfectă: părinți care veneau la toate concursurile, care o susțineau la fiecare pas. Mă simțeam ca o intrusă când mergeam la ei acasă, dar Irina mă făcea să râd și să uit pentru câteva clipe de golul din sufletul meu.
Într-o zi, când mama era internată la spital pentru investigații, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare netrimisă. Era de la tata. „Iartă-mă că nu pot fi acolo. Nu știu cum să fiu tată. Poate într-o zi vei înțelege.” Am simțit cum mi se strânge inima. L-am urât pentru lașitatea lui, dar în același timp mi-am dorit să-l văd, să-l întreb de ce.
Când mama a murit, aveam 19 ani. Am rămas singură într-o garsonieră rece, cu prea multe amintiri și prea puține certitudini. Irina m-a ajutat să nu cedez. „Hai la noi de Crăciun”, mi-a spus. Dar eu nu puteam suporta să văd fericirea altora când eu aveam doar goluri.
Într-o zi de primăvară, am primit un mesaj pe Facebook: „Sunt tatăl tău. Pot să te văd?” Am stat ore întregi cu telefonul în mână, neștiind dacă să răspund sau nu. În cele din urmă, curiozitatea a fost mai puternică decât furia.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era bătrân, cu părul alb și ochii obosiți. „Daria… ai crescut atât de frumos”, a spus el cu voce stinsă.
— De ce ai plecat? am întrebat direct.
A oftat adânc.
— Am fost slab. M-am speriat de responsabilitate. Credeam că dacă plec, vă va fi mai bine fără mine.
— Nu ne-a fost mai bine! am izbucnit eu. Ai lăsat-o pe mama singură! Pe mine m-ai lăsat fără rădăcini!
A tăcut mult timp.
— Știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să încerc să repar ceva… dacă mă lași.
Nu știam ce să simt. Îl uram și îl iubeam în același timp. Am acceptat să-l mai văd, dar fiecare întâlnire era ca o rană deschisă.
Într-o zi mi-a adus un album cu poze vechi: el tânăr, mama râzând, eu bebeluș în brațele lor. „Am iubit-o mult pe mama ta”, mi-a spus încet. „Dar nu am știut cum să lupt pentru voi.”
Am început să scriu din nou scrisori către el — dar de data asta i le dădeam direct. Încet-încet, am început să-l cunosc pe omul care fusese doar o umbră toată viața mea.
Dar rana nu s-a vindecat niciodată complet. La nunta Irinei, când toți părinții dansau cu copiii lor, eu stăteam pe margine și mă uitam la tata: era acolo, dar între noi era încă un zid invizibil.
Acum am 28 de ani și încă mă întreb dacă pot ierta cu adevărat. Dacă pot construi ceva nou pe ruinele trecutului.
Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător: absența unui părinte, dorința de a fi văzut și iubit necondiționat. Voi ați reușit să iertați? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?