Ultima Scrisoare de pe Masă
— Nu pot să cred… — am șoptit, cu vocea frântă, în timp ce mâinile îmi tremurau deasupra mesei din bucătărie. Pe masa veche, cu pete de cafea și urme de pâine, stătea o hârtie mototolită, scrisă cu pixul albastru pe care-l folosea mereu Mihai. Lângă ea, ceașca lui preferată, cu urme de cafea rece pe fund. Am știut din prima clipă că nu era o simplă notiță. Fiecare cuvânt părea să apese pe pieptul meu ca o piatră grea.
„Iartă-mă că nu am știut să fiu omul de care ai avut nevoie. Poate, într-o altă viață, am fi fost fericiți. Ai grijă de tine și de Ana. Îmi pare rău pentru tot. — Mihai”
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am așezat pe scaun, cu scrisoarea strânsă în pumni, încercând să-mi adun gândurile. Ana, fetița noastră de șapte ani, era la bunici. Casa era tăcută, prea tăcută, iar liniștea asta mă făcea să-mi aud inima bubuind în urechi.
Nu era prima dată când Mihai amenința că pleacă. De luni bune, certurile noastre deveniseră tot mai dese. El, mereu obosit, mereu nemulțumit de salariul mic de la fabrica de mobilă, eu, prinsă între serviciu la supermarket și grijile casei. Seară de seară, ne aruncam cuvinte grele, apoi tăceam zile întregi. Dar niciodată nu crezusem că va pleca cu adevărat.
Îmi amintesc ultima noastră ceartă, cu două zile înainte. Eu, cu vocea ridicată, îi reproșam că nu se implică destul, că nu mă ajută cu Ana, că nu mai suntem o familie. El, cu ochii în pământ, mi-a spus doar atât:
— Poate că nu mai știu cum să fiu soțul tău.
Atunci am râs amar și am trântit ușa bucătăriei. Nu mi-am cerut scuze. Nici el.
Acum, cu scrisoarea în mână, fiecare cuvânt rostit atunci mă ardea pe dinăuntru. Am început să-l sun, dar telefonul lui era închis. Am sunat la serviciu, la prietenii lui, la fratele lui din Ploiești. Nimeni nu știa nimic. Am ieșit pe stradă, cu ochii în lacrimi, întrebând vecinii dacă l-au văzut. Nimeni nu-l văzuse.
Noaptea aceea a fost un coșmar. Am stat pe canapea, cu telefonul în mână, privind la poza noastră de la nuntă. Eram atât de tineri, atât de siguri că dragostea noastră va rezista la orice. Dar viața nu e ca în filme. Facturile, ratele la bancă, lipsa banilor, oboseala, toate ne-au măcinat încet, până când nu a mai rămas decât tăcerea.
A doua zi, Ana s-a întors de la bunici. M-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat:
— Unde e tati?
Am mințit-o. I-am spus că e plecat cu treabă. Dar Ana nu m-a crezut. Seara, când am stins lumina, am auzit-o plângând în pernă. M-am strecurat lângă ea și am plâns împreună, fără să-i spun adevărul.
Zilele au trecut greu. Am mers la poliție, am dat declarații, am lipit afișe prin oraș. Oamenii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șușoteau pe la colțuri că Mihai avea pe altcineva. Alții spuneau că nu a suportat presiunea. Eu nu știam ce să cred. Îl iubeam încă, dar eram și furioasă. Cum a putut să ne lase așa?
Mama a venit la mine și mi-a spus:
— Poate că și tu ai greșit. Poate că nu l-ai ascultat destul.
Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea avea păreri, dar nimeni nu știa ce era în sufletul nostru. Nici eu nu mai știam. Îmi reproșam fiecare cuvânt rostit la nervi, fiecare ușă trântită, fiecare zi în care nu l-am întrebat dacă e bine.
Au trecut trei săptămâni. Într-o seară, când Ana adormise, am găsit în sertarul lui Mihai un carnețel vechi. Pe prima pagină era scris:
„Nu știu dacă mai pot. Simt că mă pierd. Dar nu vreau să vă fac rău.”
Atunci am înțeles. Mihai nu plecase pentru că nu ne iubea. Plecase pentru că nu mai putea duce povara. Poate că depresia lui era mai adâncă decât am crezut. Poate că niciunul dintre noi nu a știut să ceară ajutor la timp.
Într-o zi de duminică, când soarele bătea pe geam și Ana desena la masă, am simțit că trebuie să vorbesc cu ea.
— Ana, tati are nevoie de timp. Nu e vina ta. Nici a mea. Uneori, oamenii mari se pierd pe drum.
Ea m-a privit lung, apoi a spus:
— Dar o să se întoarcă?
Nu am avut puterea să-i răspund. Poate că da. Poate că nu. Dar știam că trebuie să mergem mai departe.
Au trecut luni de atunci. Încă îl aștept, încă sper că va suna într-o zi. Dar am învățat să trăiesc cu lipsa lui, cu regretele și cu întrebările fără răspuns. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu alte femei care au trecut prin asta. Am învățat să nu mă mai învinovățesc pentru tot.
Uneori, noaptea, mă întreb: dacă aș fi spus altceva atunci, dacă aș fi fost mai blândă, dacă l-aș fi ascultat mai mult… ar fi fost altfel? Sau unele răni sunt prea adânci ca să le poți vindeca doar cu iubire?
Poate că nu vom ști niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: cât de mult putem salva dintr-o relație înainte să fie prea târziu? Și ce facem cu toate cuvintele nespuse, cu toate îmbrățișările ratate?
