Ultima ședință de chimioterapie: Dragoste, speranță și curaj în fața bolii

— Emilia, azi e ultima, ai auzit? Azi e ultima! — vocea lui Ivan tremura, încercând să ascundă emoția, dar ochii lui trădau totul. Mă ținea de mână, strâns, ca și cum ar fi vrut să mă ancoreze în realitate, să nu mă lase să mă pierd în gândurile negre care mă bântuiau de luni întregi.

Eram în salonul 3, la etajul doi al spitalului oncologic din București. Mirosul de dezinfectant și sunetul perfuzoarelor mă urmăreau de fiecare dată când închideam ochii. De patru ani, viața mea se măsura în ședințe de chimioterapie, operații și zile în care speram să nu mă doară prea tare. Din ianuarie 2016, cancerul a devenit o prezență constantă, un musafir nepoftit care nu voia să plece.

Ivan nu a lipsit niciodată. Nici când am vomitat toată noaptea, nici când am plâns în baie, nici când am urlat la el, furioasă pe tot și pe toate. El era acolo, cu ceaiul cald, cu o glumă proastă sau cu o îmbrățișare care mă făcea să cred, pentru câteva clipe, că totul va fi bine.

— Știi, Emilia, am o surpriză pentru tine după ședință. — a spus el, încercând să pară relaxat.

— Nu-mi trebuie surprize, Ivan. Vreau doar să scap odată de tot coșmarul ăsta. — am răspuns, obosită, fără vlagă.

— Tocmai de asta. Azi sărbătorim. Nu doar că ai ajuns până aici, dar și că ai avut curajul să nu renunți niciodată.

Nu am mai zis nimic. M-am uitat pe geam, la norii grei care se adunau peste oraș. Mă simțeam ca și cum fiecare nor ar fi fost o parte din mine, încărcat de frică, de furie, de neputință.

Când asistenta mi-a montat perfuzia, Ivan mi-a șoptit la ureche:

— O să vezi, Emilia, azi nu e doar despre boală. Azi e despre noi.

Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc cum era viața înainte de cancer. Eram profesoară de limba română la un liceu din cartierul nostru. Îmi plăcea să-i provoc pe elevi cu poezii de Nichita Stănescu și să le spun că fiecare cuvânt are puterea să schimbe lumea. Acum, cuvintele mele păreau goale, fără sens.

După două ore, când perfuzia s-a golit, Ivan m-a ajutat să mă ridic. Mâinile îmi tremurau, dar el m-a ținut strâns de braț.

— Hai să mergem. — a spus el, cu un zâmbet misterios.

Am ieșit din spital și, spre surprinderea mea, în fața clădirii erau adunați zeci de oameni: colegi de la liceu, vecini, foști elevi, chiar și câțiva necunoscuți. Toți țineau baloane colorate și pancarte cu mesaje de încurajare: „Emilia, ești o luptătoare!”, „Nu ești singură!”, „Speranța nu moare niciodată!”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Ivan mi-a șoptit:

— Am povestit despre tine pe Facebook. Am organizat o campanie de strângere de fonduri pentru alți pacienți care nu au norocul să aibă sprijinul pe care l-ai avut tu. Uite câți oameni au venit să-ți fie alături!

Lacrimi mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. O elevă de-a mea, Ana, s-a apropiat și m-a îmbrățișat:

— Doamna profesoară, dumneavoastră ne-ați învățat să nu renunțăm niciodată. Acum e rândul nostru să vă susținem.

M-am uitat la Ivan. Ochii lui erau umezi, dar zâmbea larg.

— Emilia, nu ești doar soția mea. Ești inspirația noastră. Azi nu sărbătorim sfârșitul unui tratament, ci începutul unei vieți noi.

Am rămas acolo, în mijlocul mulțimii, simțind pentru prima dată după mult timp că nu sunt singură. Că boala nu mi-a luat totul. Că iubirea poate vindeca răni pe care medicina nu le poate atinge.

Seara, acasă, am stat pe canapea cu Ivan. Am privit pozele de la eveniment și am citit mesajele de susținere. În liniștea aceea, am simțit cum frica începe să se topească, lăsând loc speranței.

— Ivan, dacă nu eraști tu… nu știu dacă aș fi ajuns până aici.

El m-a strâns în brațe.

— Nu contează cine suntem fără ceilalți. Împreună putem orice.

Mă întreb acum: câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor? Câți știm să primim iubirea atunci când avem cea mai mare nevoie de ea?