Ultima Zi a lui Eric: O Poveste Despre Durere, Vină și Speranță

— Unde e Eric? a strigat mama mea din bucătărie, vocea ei tăind liniștea după-amiezii. Am tresărit, cu inima deja strânsă, pentru că știam că nu-l mai văzusem de câteva minute bune. Era o zi obișnuită de vară în cartierul nostru din Ploiești, iar eu, Ana, mă ocupam de vasele murdare, în timp ce băiețelul meu de trei ani se juca în curte cu surioara lui mai mare, Ilinca.

Am ieșit în fugă pe terasă. — Ilinca, unde e fratele tău? am întrebat-o cu o voce tremurată. Fetița mea s-a uitat la mine cu ochii mari și speriați: — Nu știu, mami… a zis încet. Am simțit cum mi se taie picioarele. Într-o clipă, totul s-a transformat într-un coșmar. Am început să strigăm amândouă numele lui Eric prin curte, printre tufele de trandafiri și sub leagănul vechi din spatele casei.

Vecina noastră, doamna Stanciu, a ieșit la poartă: — Ce s-a întâmplat, Ana? — Nu-l găsesc pe Eric! am răspuns aproape plângând. În câteva minute, toată strada era în alertă. Oamenii au început să caute prin grădini, pe lângă garaje, chiar și pe la casele părăsite din apropiere.

Și atunci mi-am amintit de iazul din capătul străzii. Un loc unde copiii nu aveau voie să meargă singuri niciodată. Am alergat cât m-au ținut picioarele, cu inima bubuind în piept. Când am ajuns acolo, l-am văzut pe soțul meu, Vlad, deja în apă până la brâu. Țipa disperat: — Eric! Eric!

Totul s-a petrecut ca într-un vis urât. L-au scos pe Eric din apă. Era mic și palid, cu ochii închiși și buzele albastre. Am țipat atât de tare încât cred că mi-am rupt sufletul în două. Cineva a sunat la 112. O vecină încerca să-i facă respirație gură la gură. Eu stăteam în genunchi pe mal și mă rugam la Dumnezeu să nu fie prea târziu.

Ambulanța a venit repede, dar timpul părea că se dilată. L-au dus la spital cu sirenele urlând. Eu și Vlad am mers după ei cu mașina noastră, fără să spunem un cuvânt unul altuia. Ilinca plângea pe bancheta din spate, iar eu nu puteam decât să-i strâng mâna și să-i promit că totul va fi bine — deși știam că mint.

La spital ne-au ținut pe holuri ore întregi. Medicul a ieșit în cele din urmă cu fața gravă și ochii plecați: — Îmi pare rău… Nu am putut face nimic mai mult. Eric nu a mai putut fi salvat.

Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat după aceea. Țipete, lacrimi, oameni care mă țineau să nu cad din picioare. Vlad a ieșit afară și a început să lovească zidul spitalului cu pumnii până i-au dat sângele. Mama mea a leșinat. Ilinca s-a lipit de mine și nu a mai scos niciun sunet.

Au urmat zilele cele mai negre din viața noastră. Casa era plină de oameni care veneau să ne spună cât de rău le pare. Dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Eric. Camera lui mirosea încă a copil mic și jucăriile lui preferate stăteau aruncate pe covor, ca și cum ar fi urmat să se întoarcă oricând.

Vlad nu-mi vorbea aproape deloc. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi goi sau plini de furie reținută. Într-o seară, când am încercat să-l iau în brațe, m-a împins ușor: — Dacă ai fi fost mai atentă… Dacă nu l-ai fi lăsat singur…

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea vinei. M-am întrebat iar și iar: dacă nu m-aș fi ocupat de vase? Dacă l-aș fi supravegheat mai atent? Dacă i-aș fi spus Ilincăi să nu-l scape din ochi?

Mama mea încerca să mă consoleze: — Nu e vina ta, Ana! Copiii sunt imprevizibili… Dar eu nu puteam să o cred. M-am izolat de toți. Nu mai suportam nici privirile pline de milă ale vecinilor, nici șoaptele lor: „Săraca Ana…”, „Ce tragedie…”

Ilinca a început să se trezească noaptea plângând: — Vreau la Eric! Vreau frățiorul meu! Nu știam ce să-i spun. Cum îi explici unui copil de cinci ani că fratele ei nu se va mai întoarce niciodată?

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a așezat la masă și a spus răspicat:
— Nu pot să mai stau aici. Totul îmi amintește de el… De tine… De ce s-a întâmplat.
— Vlad… te rog…
— Am nevoie de timp. Poate că e mai bine să stau la frate-miu o vreme.
A plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas singură cu Ilinca și cu durerea mea care părea că nu se va sfârși niciodată. Zilele treceau greu, una după alta, toate la fel de cenușii.

Într-o dimineață am găsit un desen făcut de Ilinca: era ea ținându-l de mână pe Eric sub un curcubeu mare și colorat. Am plâns ore întregi uitându-mă la hârtia aceea mototolită.

Au trecut luni până când Vlad s-a întors acasă. Între timp am început să merg la psiholog împreună cu Ilinca. Am învățat încet-încet să vorbim despre Eric fără să ne doară atât de tare. Seara îi aprindem o lumânare și îi spunem povești despre el.

Dar rana rămâne acolo, mereu deschisă.

Uneori mă întreb: oare voi putea vreodată să mă iert? Oare familia noastră va fi din nou întreagă? Sau durerea asta ne va urmări toată viața?

Poate că doar timpul va răspunde la aceste întrebări… Dar voi? Voi cum ați reuși să mergeți mai departe după o astfel de pierdere?