Ultimul Dar: Povestea unei Surori care a Renunțat la Tot pentru Cealaltă

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! Ți-ai pierdut mințile? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam la masă cu actele în față, mâinile tremurându-mi peste pix.

— Nu e vorba despre mine, mamă. E despre Irina. Are nevoie de un nou început, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar adevărul era că și eu aveam nevoie de un nou început, doar că nu știam unde să-l găsesc.

Irina nu era sora mea de sânge. Tatăl meu o adusese acasă când aveam doisprezece ani, după ce mama ei murise. Avea doar patru ani atunci, cu ochii mari și speriați, agățată de mâneca lui tata. Am crescut-o ca pe copilul meu, i-am legat părul în fiecare dimineață și am stat lângă ea la fiecare febră sau coșmar. Când tata a murit, am rămas doar noi două și mama, care nu a reușit niciodată să o iubească pe Irina cu adevărat.

Anii au trecut, iar eu m-am măritat cu Radu, un bărbat blând, dar bolnav. L-am pierdut prea devreme, la doar 34 de ani. Am rămas singură într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu amintirile și tăcerea apăsătoare. Irina s-a mutat la Cluj pentru facultate și părea că viața ei va fi altfel decât a mea. Dar nu a fost așa.

Într-o seară de toamnă, m-a sunat plângând:

— Ana, nu mai pot… Vlad m-a înșelat. Am găsit mesajele… totul e terminat.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad fusese iubirea vieții ei încă din liceu. S-au căsătorit tineri, visând la o familie mare și fericită. Dar visul s-a destrămat în fața realității crude: Vlad avea o altă femeie și nu se mai ascundea.

Irina s-a întors la București cu două valize și un suflet sfărâmat. S-a mutat la mine, iar serile noastre erau pline de ceaiuri amare și povești despre trădare și speranță. O vedeam cum se stinge încet, cum nu mai avea putere să creadă în nimic.

Într-o noapte geroasă de iarnă, am luat decizia care avea să ne schimbe viețile pe amândouă. Am scos actele de proprietate ale apartamentului și am început să completez formularul de donație.

— Ana, nu pot accepta așa ceva! E casa ta! a protestat Irina când i-am spus.

— Nu e doar casa mea. E casa în care ai crescut și tu. Ai nevoie de stabilitate acum mai mult ca oricând. Eu… eu mă voi descurca.

Adevărul era că nu știam cum mă voi descurca. Aveam un salariu modest ca educatoare și niciun alt sprijin. Dar gândul că Irina ar putea avea un loc sigur unde să-și revină îmi dădea curaj.

Mama a aflat rapid ce plănuiam și a început scandalul:

— Nu vezi că te folosește? De ce să-i dai totul? Tu ai muncit pentru apartamentul ăsta!

— Nu e adevărat! Irina nu mi-a cerut nimic! Eu vreau să fac asta!

— O să regreți! O să rămâi pe drumuri!

Am semnat actele cu inima grea, dar cu speranța că sacrificiul meu va aduce liniște în familia noastră. Irina a plâns când a primit cheile.

— Ana… nu știu cum să-ți mulțumesc…

— Nu trebuie să-mi mulțumești. Ești sora mea.

Pentru o vreme, totul părea să se așeze. Irina și-a găsit un job bun la o editură și părea că își revine încet-încet. Eu m-am mutat într-o garsonieră veche, la marginea orașului, unde pereții erau reci și singurătatea mai grea ca oricând.

Dar liniștea nu a durat mult. Mama a început să-i bage Irinei în cap că ar trebui să vândă apartamentul și să-și cumpere ceva mai mare sau să investească banii. Irina a început să se schimbe: era tot mai distantă, tot mai ocupată, tot mai grăbită.

Într-o zi am primit un mesaj sec:

„Ana, trebuie să vorbim.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea aglomerată. Irina nu mă privea în ochi.

— M-am gândit mult… Cred că ar fi mai bine să vând apartamentul. Am găsit ceva mai aproape de serviciu… Știu că tu ai făcut un sacrificiu enorm pentru mine, dar simt că trebuie să merg mai departe.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Și eu? Unde rămân eu?

— Ana… tu ai spus mereu că te vei descurca…

Am ieșit din cafenea cu ochii în lacrimi, simțindu-mă trădată nu doar de soră, ci și de propriile mele alegeri. Mama avea dreptate: rămăsesem pe drumuri pentru cineva care nu știa să prețuiască sacrificiul meu.

Au trecut luni de atunci. Irina s-a mutat într-un apartament nou, mama nu-mi mai vorbește decât ca să-mi reproșeze naivitatea, iar eu mă întorc seara într-o garsonieră rece unde singurătatea e mai apăsătoare ca niciodată.

Mă întreb uneori: cât valorează dragostea dintre surori când e pusă la încercare de bani și interese? Oare sacrificiul făcut din iubire adevărată merită dacă celălalt nu-l poate înțelege? Poate cineva să fie cu adevărat recunoscător sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?