Ultimul Refugiu al Norei

„Nora, trebuie să vorbim,” am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi adun curajul. Fetele mele, Ana și Ioana, mă priveau cu ochi mari și curioși. Era o seară de iarnă, iar fulgii de zăpadă dansau în lumina felinarelor de pe stradă. În apartamentul nostru micuț din București, căldura era abia suficientă pentru a ne încălzi sufletele înghețate de tristețe.

„Ce s-a întâmplat, mamă?” a întrebat Ana, cea mai mare dintre ele, cu o voce plină de îngrijorare. Ioana, mai mică și mai sensibilă, s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna într-a ei.

„Fetelor, știți cât de mult vă iubesc,” am început, simțind cum lacrimile îmi inundau ochii. „Dar am ajuns la un punct în care nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine, pentru a-mi pune ordine în gânduri și în viață.”

Ana s-a uitat la mine cu neîncredere. „Ce vrei să spui?”

„Vreau să spun că trebuie să vă găsiți un alt loc unde să locuiți pentru o vreme,” am spus, cuvintele ieșind greu din gura mea. „Am nevoie să fiu singură pentru a mă regăsi.”

Ioana a început să plângă imediat, iar Ana a rămas tăcută, privindu-mă cu ochi care ardeau de furie și durere. „Cum poți să ne faci asta?” a întrebat ea, vocea ei tremurând de emoție.

„Nu e vorba că nu vă iubesc,” am încercat să explic. „E vorba că nu mai pot continua așa. După ce tatăl vostru a murit, am încercat din răsputeri să fiu puternică pentru voi, dar simt că mă pierd pe mine însămi.”

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, trântind ușa în urma ei. Ioana a rămas lângă mine, plângând în tăcere. Am îmbrățișat-o strâns, simțind cum inima mi se rupe în bucăți.

În zilele care au urmat, tensiunea în casă era palpabilă. Ana abia îmi vorbea, iar Ioana părea pierdută în propriile ei gânduri. M-am simțit ca un monstru pentru că le-am cerut să plece, dar știam că era singura soluție pentru a-mi regăsi echilibrul.

Am început să caut soluții pentru ele. Am vorbit cu sora mea, Elena, care locuia într-un oraș din apropiere și care s-a oferit să le primească temporar. „Le voi trata ca pe propriii mei copii,” mi-a spus ea la telefon.

În ziua plecării lor, am simțit un gol imens în suflet. Ana și Ioana și-au împachetat lucrurile în tăcere, iar eu le-am ajutat cu inima grea. Înainte de a pleca, Ana s-a întors spre mine și mi-a spus: „Sper că vei găsi ceea ce cauți, mamă. Dar nu uita că noi suntem familia ta.”

Am rămas singură în apartament, ascultând liniștea apăsătoare care mă înconjura. M-am simțit eliberată și vinovată în același timp. Am început să mă concentrez pe mine însămi, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi și să merg la terapie pentru a-mi vindeca rănile sufletești.

Lunile au trecut și am început să simt o schimbare în mine. Am reușit să-mi găsesc un nou loc de muncă și am început să mă bucur din nou de lucrurile mici ale vieții. Dar dorul de fetele mele era constant.

Într-o zi de primăvară, am primit un telefon de la Ana. „Mamă,” a spus ea cu o voce caldă, „am vrea să venim acasă.”

Inima mi-a tresărit de bucurie și emoție. „Desigur,” i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

Când au revenit acasă, am simțit că familia noastră era din nou completă. Am discutat mult despre ce s-a întâmplat și despre cum putem merge mai departe împreună.

Acum știu că uneori trebuie să ne pierdem pentru a ne regăsi. Dar oare am făcut alegerea corectă? Sau am rănit prea mult persoanele pe care le iubesc cel mai mult? Aceasta este întrebarea care mă bântuie încă.