Umbra Datoriilor: Povestea Anei și a lui Radu

— Iar ai venit târziu, Ana? Ce-ai făcut atâta la serviciu?
Vocea lui Radu răsuna din sufragerie, unde stătea tolănit pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul televizorului. Mâinile îmi tremurau sub greutatea sacoșelor pline cu cumpărături, iar ploaia îmi udase părul și hainele. Am lăsat pungile jos în bucătărie și am tras aer adânc în piept, încercând să-mi adun puterile.

— Am avut mult de lucru… și apoi am trecut pe la supermarket. N-aveam nimic în frigider, i-am răspuns încet, fără să-l privesc.

Radu a oftat zgomotos și s-a ridicat doar ca să-și ia o bere din frigider. Nici măcar nu s-a oferit să mă ajute cu sacoșele. M-am uitat la el cu o tristețe pe care nu mai reușeam s-o ascund. De luni bune, simțeam că port tot greul casei pe umeri: facturi, mâncare, curățenie, ba chiar și ratele la bancă pe care le făcuse el fără să mă întrebe.

— Ai plătit rata la bancă? m-a întrebat brusc, fără să-și ia ochii din telefon.

— Da, am plătit-o azi dimineață. Din salariul meu, ca de obicei…

A dat din cap absent, apoi a început să se plângă că nu mai are bani de țigări. În timp ce el își făcea griji pentru nimicuri, eu mă gândeam cum o să ne descurcăm luna asta cu banii. Salariul meu de contabilă abia ne ajungea pentru strictul necesar, iar el nu părea deloc preocupat să-și caute un serviciu stabil. Se angajase temporar la un depozit doar pentru că banca îl amenințase cu executarea silită.

Mama mi-a spus de atâtea ori: „Ana, nu poți să tragi tu la jug pentru amândoi! O să te îmbolnăvești!” Dar nu voiam să o ascult. Încă speram că Radu se va schimba, că va înțelege cât de greu îmi este.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am pus copiii la culcare, l-am găsit pe Radu jucând poker online pe telefon. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Radu, iar joci? Nu ți-a ajuns cât ai pierdut luna trecută?

A ridicat din umeri:

— Lasă-mă în pace! E singura mea distracție. Tu n-ai habar cât de stresant e să fii bărbat în ziua de azi!

Am izbucnit:

— Să fii bărbat? Să fii bărbat înseamnă să-ți ajuți familia, nu să te ascunzi după scuze!

A urmat o ceartă lungă. Copiii s-au trezit speriați din cauza țipetelor noastre. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: „Oare așa trebuie să fie viața mea?”

A doua zi dimineață, la serviciu, colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:

— Ana, te văd tot mai obosită. Ce se întâmplă acasă?

Mi-au dat lacrimile fără să vreau. I-am povestit totul: despre datorii, despre lipsa de sprijin a lui Radu, despre cum mă simt captivă într-o viață care nu mai e a mea.

Mihaela m-a strâns în brațe:

— Nu meriți asta. Trebuie să faci ceva pentru tine și pentru copii.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu dormind pe canapea, cu televizorul pornit și cutii goale de bere pe masă. Am simțit o furie mocnită care m-a împins să iau o decizie.

În weekendul următor am plecat cu copiii la mama. I-am spus lui Radu că avem nevoie de o pauză. El a râs:

— Du-te unde vrei! Oricum nu te ține nimeni aici!

La mama acasă am simțit pentru prima dată după mult timp liniște. Copiii s-au jucat în curte, iar eu am stat pe bancă sub nucul bătrân și am plâns în hohote. Mama m-a mângâiat pe păr:

— Ana, ești tânără. Poți începe de la zero. Nu te mai întoarce la el dacă nu vrea să se schimbe.

Am stat două săptămâni acolo. În fiecare zi mă suna Radu doar ca să mă întrebe dacă i-am plătit factura la internet sau dacă i-am lăsat bani pentru țigări. Niciodată nu m-a întrebat dacă suntem bine sau dacă ne lipsește ceva.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am deschis laptopul și am început să caut chirii ieftine prin oraș. Am găsit un apartament micuț aproape de școala copiilor și mi-am făcut curaj să sun proprietara. A doua zi am mers să-l văd și mi s-a părut perfect pentru un nou început.

Când i-am spus lui Radu că nu mă mai întorc acasă, a început să urle la telefon:

— Cum poți să faci asta? Fără tine sunt pierdut!

— Poate acum vei învăța să te descurci singur… Eu nu mai pot trăi așa!

Am simțit o eliberare imensă după acea conversație. Nu a fost ușor deloc — au urmat luni grele, cu nopți nedormite și griji financiare. Dar copiii mei au început să zâmbească din nou și eu am redescoperit cine sunt.

Uneori mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?