Umbra de pe hol: ziua în care am dus-o pe mama la azil

— Nu vreau să merg acolo, Ilinca, te rog… vocea mamei răsuna slab, ca un ecou stins pe holul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mâinile îi tremurau, iar ochii ei, altădată atât de vii, mă priveau cu o disperare mută. Îmi simțeam inima strânsă într-un clește, dar nu mai aveam putere să plâng.

— Mamă, nu mai pot singură… Nu vezi că nu mai reușesc? Am încercat tot ce-am putut, dar nu mai fac față…

Adevărul era că nu mai dormeam nopțile. După ce tata a murit, totul s-a prăbușit peste mine. Mama a început să uite lucruri simple: unde pune cheile, dacă a stins aragazul, cum mă cheamă uneori. Am încercat să mă împart între serviciu, copii și ea, dar simțeam că mă pierd. Soțul meu, Radu, era tot mai iritat.

— Ilinca, nu mai putem trăi așa! Copiii sunt speriați, tu ești epuizată. Gândește-te și la noi! — îmi spunea el aproape în fiecare seară.

Sora mea, Cristina, locuia la Cluj și venea rar acasă. La telefon, părea mereu grăbită:

— Nu pot să vin acum, Ilinca! Am și eu viața mea aici. Fă ce crezi că e mai bine…

Așa că am rămas singură cu decizia. Am vizitat câteva azile din București. Miroseau a dezinfectant și a singurătate. Am ales unul mic, unde personalul părea cald și răbdător. Dar nimic nu putea alina sentimentul de trădare care mă rodea.

În dimineața aceea de octombrie, am împachetat câteva haine pentru mama și am pus în geantă poza cu tata. Pe drum spre azil, mama nu a spus nimic. Doar privea pe geam, cu ochii pierduți.

— O să vin des la tine, promit… — am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a frânt.

Când am ajuns, asistenta i-a zâmbit cald:

— Bună ziua, doamna Maria! Haideți să vă arătăm camera dumneavoastră.

Mama s-a uitat la mine ca un copil speriat:

— Ilinca… nu mă lăsa aici…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să fug cu ea de mână, să o duc acasă și să uit totul. Dar știam că nu mai pot. Când am ieșit pe hol, am izbucnit în plâns. O bătrână m-a privit cu milă:

— Nu plânge, dragă… Toți ajungem aici într-o zi.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Copiii mei s-au uitat la mine fără să înțeleagă de ce plâng. Radu a încercat să mă îmbrățișeze:

— Ai făcut ce trebuia…

Dar eu nu puteam să-l cred. În fiecare zi mergeam la mama. În primele săptămâni mă întreba mereu când o iau acasă. Apoi a început să uite și asta. Odată am găsit-o privind pe fereastră:

— Ce frumos e afară… Tata când vine?

Am simțit că mă prăbușesc.

Cristina a venit abia după două luni. S-a uitat la mama și a început să plângă:

— De ce n-ai insistat mai mult? Poate găseam o soluție…

— Care soluție? Unde erai când aveam nevoie de tine? — i-am răspuns printre lacrimi.

Ne-am certat ca niciodată până atunci. Mama ne privea absentă, fără să înțeleagă de ce ne doare atât.

Au trecut ani de atunci. Mama s-a stins într-o dimineață liniștită de primăvară. La înmormântare, Cristina m-a strâns în brațe:

— Îmi pare rău…

Dar eu încă mă trezesc noaptea cu gândul la ochii mamei pe holul acela rece. Oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de părinții noștri?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu?