Umbra din spatele succesului: Povestea mea după 25 de ani de sacrificii

— Nu mai suntem potriviți unul pentru celălalt, Maria. Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Nu-mi venea să cred ce aud. După douăzeci și cinci de ani în care am fost umărul pe care s-a sprijinit, omul care i-a ținut spatele când toți ceilalți îi întorceau spatele, Vlad îmi spunea că nu mai suntem potriviți.

— Cum adică? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ce nu mai e potrivit? Eu? Tu? Noi?

A oftat, evitându-mi privirea. — Am evoluat diferit. Eu… am alte așteptări acum. Simt că mă sufoc aici, Maria. Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu izbucnesc în plâns. M-am gândit la toate serile în care am stat trează să-i fac facturile, la zilele în care am alergat prin oraș după acte pentru firma lui, la momentele când am renunțat la jobul meu ca să pot fi acasă pentru copii și pentru el. Toate visele mele le-am pus pe pauză, crezând că așa trebuie să fie o familie: să ne susținem reciproc, să ne sacrificăm pentru celălalt.

Dar sacrificiul meu devenise invizibil. Vlad era acum un om de afaceri respectat în Ploiești, cu un birou modern și o mașină scumpă. Eu eram tot Maria, femeia care gătea ciorba preferată a copiilor și care știa pe de rost programările la dentist. Când a început firma, eram secretară, contabilă, psiholog și șofer personal. Când avea insomnii din cauza ratelor la bancă, îi citeam povești ca unui copil ca să adoarmă. Când a venit criza și aproape a pierdut totul, am vândut verigheta bunicii ca să plătim salariile angajaților.

— Vlad, tu chiar nu vezi cât am făcut pentru tine? Pentru noi? am izbucnit, cu vocea tremurândă.

— Maria, nu vreau să ne certăm. Nu e vina ta. Pur și simplu… nu mai simt nimic. Am nevoie de altceva acum.

Altceva. Altceva era o femeie tânără, cu părul lung și roșu, pe care o văzusem de câteva ori la biroul lui. Am știut atunci că nu era doar despre „altceva”, ci despre „altcineva”.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Copiii au simțit imediat că ceva nu e în regulă. Ana, fata noastră cea mică, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu plângi deseară?

Am strâns-o la piept și i-am spus că uneori oamenii mari sunt triști fără motiv. Dar eu aveam un motiv: simțeam că mi-am pierdut identitatea. Cine eram eu fără Vlad? Fără rolul meu de sprijin? Prietenele mele mă întrebau mereu: „Dar tu ce-ți dorești?” și eu nu știam ce să răspund.

Mama mea, o femeie simplă dintr-un sat de lângă Mizil, mi-a spus într-o zi:

— Fata mamii, tu ai uitat cine ești. Nu te-ai născut doar ca să-i faci viața mai ușoară lui Vlad.

Dar eu nu știam cine sunt fără el. Toată viața mea fusese despre el: visele lui deveniseră ale mele, fricile lui mă țineau trează noaptea, bucuriile lui erau singurele mele bucurii adevărate.

Când Vlad a plecat definitiv, cu două valize și un zâmbet vinovat pe față, am rămas singură în casa noastră mare și rece. Copiii au ales să stea cu mine — poate pentru că știau că eu nu voi pleca niciodată.

Primele luni au fost un coșmar. Nu știam să fac nimic pentru mine: nu știam ce-mi place să mănânc la micul dejun, nu știam ce muzică îmi place sau ce filme aș vrea să văd. Totul fusese despre el și despre familie.

Într-o zi, Ana mi-a adus un caiet nou și mi-a spus:

— Scrie aici ce-ți dorești tu, mami. Nu ce vrea tati sau ce vor alții.

Am început timid: „Vreau să merg la teatru.” „Vreau să învăț să pictez.” „Vreau să mă plimb singură prin parc.”

Am început să fac pași mici spre mine însămi. Am mers la un curs de pictură la Casa de Cultură din oraș — eram cea mai bătrână dintre cursanți și singura care nu știa să țină pensula corect. Dar când am terminat primul tablou — o fereastră deschisă spre un câmp cu maci — am simțit că respir din nou.

Prietenii lui Vlad mă priveau cu milă când mă întâlneau la piață:

— Of, Maria… ce păcat! După atâția ani…

Dar eu începeam să nu mai simt rușine sau milă pentru mine însămi. Începusem să mă redescopăr, încet-încet.

Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad la supermarket. Era cu „altceva”-ul lui — o fată tânără și râzând zgomotos la glumele lui vechi. M-a privit scurt și a dat din cap stânjenit.

— Maria… sper că ești bine.

L-am privit drept în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Sunt pe drumul spre a fi bine, Vlad. Și tu?

N-a răspuns nimic. Poate nici el nu știa cine e fără cineva care să-i țină spatele.

Acum, după aproape doi ani de la despărțire, încă învăț cine sunt eu cu adevărat. Încă mă trezesc uneori dimineața cu sentimentul că trebuie să fac ceva pentru altcineva ca să merit iubirea sau respectul. Dar încerc să-mi spun că merit doar pentru că exist.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc viețile altora fără să-și dea seama că se pierd pe ele însele? Oare câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm: „Cine sunt eu când nu mai sunt umbra nimănui?”