Umbra dintre noi: Povestea unei prietenii la limita răbdării

— Iar ai venit, Mariana? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în spatele unui zâmbet forțat, în timp ce ea pășea nestingherită în holul meu, cu o pungă goală în mână.

— Vai, Livia, să nu te superi, dar iar am rămas fără zahăr. Știi cum e, copiii vor clătite și n-am cu ce să le fac. Poți să-mi dai tu o cană?

Nu era prima dată. De fapt, nici măcar a zecea. Mariana, vecina mea de la parter, părea să creadă că ușa casei mele e o extensie a propriei ei locuințe. La început mi s-a părut amuzant — un fel de solidaritate între mame tinere, crescând copii în același bloc comunist din cartierul nostru din Ploiești. Dar pe măsură ce lunile treceau, vizitele ei au devenit tot mai dese și mai intruzive.

Nu era vorba doar de zahăr. Ba cerea ulei, ba detergent, ba chiar și telecomanda de la televizorul nostru vechi „că la ei nu mai merge”. Și mereu intra direct, fără să bată la ușă. Copiii noștri, Vlad și Radu, erau nedespărțiți. Se jucau împreună în fața blocului, alergau prin parc și făceau schimb de jucării. Asta făcea totul și mai complicat.

Într-o seară, după ce Mariana a plecat cu o cutie de lapte și promisiunea vagă că „o să ți-o aduc mâine”, am izbucnit în fața soțului meu, Paul.

— Nu mai pot! Parcă trăiesc într-un magazin non-stop pentru Mariana! Nu știu cum să-i spun fără să stric relația dintre copii.

Paul a ridicat din umeri, obosit după o zi lungă la serviciu.

— Livia, poate ar trebui să-i spui direct. Politicos, dar ferm. Altfel nu se va opri niciodată.

Am încercat să-l ascult. A doua zi, când Mariana a venit iar — de data asta pentru niște pastile de durere de cap — am inspirat adânc și i-am spus:

— Mariana, știi că te ajut cu drag, dar parcă în ultima vreme ai cam abuzat de bunăvoința mea. Poate ar fi bine să te organizezi puțin înainte să vii la mine.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Vai, Livia… Nu credeam că te deranjez chiar așa tare. Eu doar… mă gândeam că suntem prietene.

M-am simțit vinovată instantaneu. Oare eram prea dură? Oare nu trebuia să-i spun nimic? Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am rămas fără cafea dimineața pentru că îi dădusem ei ultima pungă sau când am găsit frigiderul gol pentru că „Mariana avea nevoie urgent”.

În zilele următoare, Mariana nu a mai venit. Nici măcar nu m-a salutat pe scara blocului. Vlad a venit acasă trist:

— Mama lui Radu nu mă mai lasă să mă joc cu el. Zice că tu ești supărată pe ea.

M-am simțit ca un monstru. Am încercat să vorbesc cu Mariana pe banca din fața blocului.

— Mariana, nu vreau să stric prietenia copiilor noștri. Dar nici nu pot să fiu mereu la dispoziția ta.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Tu ai soț care aduce bani acasă. Eu sunt singură cu doi copii și un serviciu prost plătit. Uneori nu știu cum să le pun ceva pe masă. Mi-a fost rușine să-ți spun direct.

Am rămas fără cuvinte. Nu știam dacă să mă simt vinovată sau furioasă că nu mi-a spus adevărul de la început. Am încercat să găsesc o soluție:

— Hai să facem altfel: când ai nevoie de ceva important, spune-mi sincer. Poate găsim împreună o soluție pe termen lung. Dar te rog… respectă-mi intimitatea și anunță-mă înainte să vii.

A acceptat cu jumătate de gură. Relația noastră s-a schimbat — nu mai era la fel de caldă ca înainte, dar nici nu mai era tensionată. Copiii s-au jucat din nou împreună, iar eu am început să mă implic mai mult în comunitatea blocului, organizând mici întâlniri unde fiecare aducea ceva de acasă.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă ar fi trebuit să fiu mai empatică de la început. Poate că fiecare dintre noi are nevoie de ajutor uneori, dar unde tragem linia între generozitate și sacrificiul propriei liniști?

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de situații? Cum ați reacționa voi dacă ați fi în locul meu?