Umbra dintre noi: Povestea unei soacre și a unei familii la răscruce

— Ce vrei să spui cu asta, mamă? Ai impresia că nu știu să gătesc sau că ar trebui să mă apuc de bucătărie ca să-ți fac pe plac? vocea Ioanei, nora mea, a tăiat aerul din restaurant ca un cuțit. Oamenii de la mesele vecine s-au întors curioși, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu mă așteptam ca un simplu cadou — o carte de bucate pe care i-o dăruise fiul meu, Vlad, cu ocazia aniversării — să provoace o asemenea furtună.

Am crescut într-o familie unde sacrificiul era regula nescrisă. Tata lucra la uzină, mama era educatoare. Tot ce aveam era pentru casă, pentru copii. Am învățat devreme să pun nevoile altora înaintea mea. Când m-am măritat cu Doru, am adus cu mine aceeași filozofie: totul pentru familie. Am strâns bani cu greu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, doar ca să le putem oferi copiilor noștri, Vlad și Ana, o viață mai bună. Când Vlad s-a însurat cu Ioana, am sperat că va duce mai departe aceleași valori.

Dar Ioana e altfel. E tânără, ambițioasă, are job la o corporație din București și nu înțelege de ce ar trebui să gătească zilnic sau să-și sacrifice timpul liber pentru familie. De multe ori am simțit că nu mă place, că mă consideră bătrână și demodată. Dar am încercat mereu să fiu diplomată, să nu mă bag prea mult.

În seara aceea, la restaurantul „La Nelu”, eram toți: eu, Doru, Vlad, Ioana și micuța Mara, nepoata noastră de patru ani. Vlad i-a întins Ioanei cadoul cu un zâmbet larg:

— Uite, dragă, ți-am luat ceva ce cred că o să-ți placă!

Ioana a desfăcut hârtia și a văzut coperta: „Rețete tradiționale românești”. A zâmbit forțat.

— Mulțumesc…

Apoi s-a uitat la Vlad:

— Ce vrei să spui cu asta? Că nu gătesc destul? Sau că ar trebui să gătesc mai mult?

Vlad a încercat să glumească:

— Nu, iubito! Doar știu că ai zis că vrei să înveți sarmale ca mama…

Ioana s-a ridicat brusc în picioare:

— Deci tot la mama ta ajungem! Mereu comparații! Mereu „mama face mai bine”! Să știi că eu nu sunt ca mama ta și nici nu vreau să fiu!

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste masă. Mara s-a uitat speriată la noi. Doru a încercat să schimbe subiectul:

— Hai, Ioana, nu te supăra… E doar o carte…

Dar Ioana nu s-a lăsat:

— Nu e doar o carte! E un mesaj! Că nu sunt destul de bună pentru familia voastră!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam scandal. Nu voiam ca Mara să vadă așa ceva. Dar nici nu puteam să tac.

— Ioana, draga mea, nimeni nu vrea să te rănească. Știu că e greu… Dar și eu am trecut prin asta când eram tânără. Și pe mine m-a judecat soacra mea…

Ioana m-a privit cu ochi plini de lacrimi și furie:

— Da? Și atunci de ce faci același lucru cu mine?

Nu am avut răspuns. M-am simțit mică, vinovată și neputincioasă.

Seara s-a terminat prost. Ioana a plecat înainte de desert, trântind ușa restaurantului. Vlad a rămas cu noi, rușinat și trist.

Acasă, după ce Mara a adormit în brațele mele, Vlad a venit la bucătărie.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Parcă orice spun sau fac e greșit. Ioana zice că nu o înțelegem… Dar nici ea nu vrea să facă vreun efort pentru noi.

L-am privit pe fiul meu — bărbat în toată firea — și am văzut în ochii lui același copil speriat care venea la mine când îl certau copiii la școală.

— Vlad… Poate că trebuie să-i dai timp. Să-i arăți că o accepți așa cum e.

— Dar tu? Tu poți?

M-am gândit mult la întrebarea lui. Adevărul era că nu puteam. În adâncul sufletului meu voiam ca Ioana să fie ca mine: să pună familia pe primul loc, să gătească sarmale duminica, să-și sacrifice timpul pentru copil și soț. Dar lumea s-a schimbat. Femeile tinere vor altceva acum.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ioana: „Îmi pare rău pentru aseară. Sunt obosită și simt că nu mă potrivesc aici.”

Am plâns în tăcere. Nu pentru mine, ci pentru Mara. Pentru că știam cât de greu e să crești între două lumi care nu se înțeleg.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră e rece, distantă. Ne vedem rar. Mara crește și întreabă tot mai des: „De ce nu vine mami la bunici?”

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă sacrificiul meu pentru familie n-a fost prea mare… Dacă n-ar fi trebuit să-mi las copiii să fie ei înșiși, chiar dacă asta înseamnă să accepte altfel de oameni lângă ei.

Poate că adevărata iubire e să-i lași pe ceilalți să fie diferiți de tine… Dar cum faci asta când toată viața ai trăit după alte reguli?

Oare câte familii din România trec prin asta? Și câte mame își dau seama prea târziu că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără margini, ci acceptare fără condiții?