Umbra dintre surori: Povestea unei vieți trăite pentru ceilalți

— Lidia, te rog, nu mă lăsa singură acum… vocea mea tremura, iar telefonul îmi aluneca printre degete, ca și cum ar fi vrut să fugă de răspunsul pe care îl știam deja.

— Halina, nu pot, chiar nu pot. Am atâtea pe cap… copiii, serviciul, știi și tu cum e. O să te descurci, ca întotdeauna, nu?

Am rămas cu receptorul la ureche, ascultând tonul de ocupat. În camera mică, cu perdelele trase și lumina palidă a după-amiezii târzii, mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. M-am uitat la poza veche de pe raft: eu și Lidia, copii, râzând în curtea bunicilor. Atunci nu știam ce înseamnă să fii singur.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău. Tata era mecanic la uzină, mama croitoreasă. Ne-au învățat că familia e totul și că trebuie să ne ajutăm una pe cealaltă. Eu eram cea mare, responsabilă, mereu cu ochii pe Lidia. Ea era visătoare, răsfățată, mereu cu capul în nori. Când a venit vremea să merg la facultate, am renunțat pentru că mama s-a îmbolnăvit și cineva trebuia să aibă grijă de casă și de Lidia. Nu m-am plâns niciodată. Am crezut că așa trebuie.

Anii au trecut. M-am măritat cu Ionel, un om bun dar tăcut, care lucra la CFR. Am avut o fată, Irina, care a plecat la București imediat după liceu și s-a întors doar de sărbători. Lidia s-a măritat târziu, cu un bărbat bogat din oraș. A avut doi băieți și o viață fără griji. Dar când avea necazuri — când soțul ei a pierdut afacerea, când băiatul cel mare a picat Bac-ul — tot la mine venea.

— Halina, numai tu mă poți ajuta! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Și eu eram acolo: îi făceam cumpărăturile, îi găteam când era bolnavă, îi țineam copiii când avea nevoie de timp pentru ea. Niciodată nu i-am spus „nu”. Niciodată nu am cerut nimic în schimb.

Acum însă, după ce Ionel a murit subit de infarct și sănătatea mea a început să scârțâie — reumatismul mă chinuie noaptea, iar pensia abia îmi ajunge pentru medicamente — am simțit pentru prima dată că nu mai pot singură.

Irina e departe și ocupată cu serviciul ei la bancă. Vecinii sunt bătrâni ca mine sau prea grăbiți să-și vadă de ale lor. Singura mea speranță era Lidia.

— Lidia, mă doare tare piciorul. Nu pot ieși nici până la farmacie… Poți veni tu?

— Halina, nu pot acum! Sunt cu băieții la dentist și apoi trebuie să merg la supermarket. Poate mâine…

Dar „mâine” nu a mai venit niciodată.

Am început să mă simt ca o povară. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva am dat prea mult și am cerut prea puțin. Într-o seară, când durerea era insuportabilă și lacrimile îmi curgeau fără rușine pe obraji, am sunat-o din nou.

— Lidia… te rog… mă simt rău…

— Halina! Nu vezi că toată lumea are probleme? Nu ești tu buricul pământului! De ce trebuie mereu să dramatizezi?

Am închis telefonul încet, ca să nu-l sparg de perete. Am stat pe marginea patului mult timp, privind în gol. M-am gândit la toate dățile când am lăsat totul baltă pentru ea. La toate serile când i-am ascultat plânsul sau i-am ținut copiii bolnavi în brațe.

A doua zi dimineață am încercat să mă ridic din pat. Am căzut pe covor și am stat acolo minute bune până când am reușit să mă târăsc spre telefon. Am sunat-o pe vecina mea, tanti Marioara.

— Vai de mine, Halina! De ce nu ai spus nimic până acum? Vin imediat!

A venit cu o supă caldă și mi-a adus medicamentele. M-a ajutat să mă ridic și mi-a spus:

— Sora ta nu știe ce pierde… Dar să știi că nu ești singură.

Cuvintele ei m-au încălzit mai mult decât supa fierbinte.

Au trecut câteva săptămâni până când Lidia m-a sunat din nou.

— Halina… am auzit că ai fost bolnavă. De ce nu mi-ai spus?

Am simțit un nod în gât.

— Ți-am spus, Lidia. Dar n-ai avut timp.

A tăcut prelung la celălalt capăt al firului.

— Știi… poate că ai dreptate. Dar nici eu nu pot mereu… Am și eu viața mea…

Am zâmbit amar.

— Știu. Și eu am avut viața mea… dar am pus-o mereu pe pauză pentru tine.

Nu a mai zis nimic. Am închis telefonul și m-am uitat din nou la poza noastră din copilărie.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că unele sacrificii rămân nevăzute pentru totdeauna.

Dar oare cât poți da din tine până când nu mai rămâne nimic? Și cine ne învață să spunem „ajută-mă”, atunci când toată viața am fost cei care au ajutat?