Umbra Morii: Noaptea în care totul s-a schimbat – Povestea mea și a speranței

— Nu mai plânge, mamă! Te rog, nu mai plânge! vocea lui David, băiețelul meu de patru ani, răsuna în întunericul din spatele morii părăsite. Îmi țineam respirația, ascunsă după zidul rece, cu inima bubuind în piept. Ploaia bătea cu furie în acoperișul găurit, iar tunetele acopereau țipetele lui Mihai, soțul meu, care ne căuta prin curte.

Nu știu cum am ajuns acolo. Totul s-a întâmplat atât de repede. Într-o clipă, farfuriile zburau prin bucătărie, iar în următoarea, îl luam pe David de mână și fugeam desculți prin noroi. Am alergat fără să mă uit înapoi, cu lacrimile amestecându-se cu ploaia rece pe obraji. Știam că dacă mă prinde… nu voiam să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat.

— Mami, mi-e frig…

L-am strâns la piept și am încercat să-l încălzesc cu palmele tremurânde. Îmi venea să urlu de neputință. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să-mi fie frică de omul pe care îl iubeam cândva? Mihai nu fusese mereu așa. La început era blând, atent, mă făcea să râd. Dar după ce s-a născut David și au început grijile cu banii, ceva s-a rupt în el. A început să bea. La început doar sâmbăta seara cu băieții, apoi tot mai des. Și odată cu alcoolul au venit și crizele de furie.

— Unde sunteți?! Ieșiți afară! Nu scăpați voi de mine! vocea lui Mihai răsuna ca un blestem peste curte.

David s-a strâns și mai tare lângă mine. Îi simțeam tremurul prin hainele ude. Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu plâng. Trebuia să fiu puternică pentru el. Pentru noi.

În minte mi se derulau toate momentele în care am încercat să plec. Mama îmi spunea mereu: „Roxana, rabdă, așa e la toți. Nu-ți lăsa copilul fără tată.” Prietenele mele dispăruseră una câte una, sătule să mă vadă revenind la Mihai după fiecare ceartă. Poliția? Am sunat o dată. Au venit doi agenți plictisiți care mi-au spus că „nu e treaba lor să se bage între soț și soție”.

Dar în acea noapte, ceva s-a schimbat. Poate a fost privirea speriată a lui David sau poate tunetul care a zguduit pământul sub noi. Am simțit că dacă nu fac ceva acum, nu o să mai apuc niciodată.

— David, trebuie să fugim la tanti Ioana! îi șoptesc la ureche.

— Dar dacă ne prinde tati?

— Nu o să ne prindă. Promit.

Am ieșit tiptil din spatele morii și am alergat pe ulița plină de bălți spre casa vecinei mele, Ioana. Era singura care mă mai asculta și mă credea. Am bătut disperată la ușă până când a deschis speriată.

— Roxana! Ce s-a întâmplat?

— Te rog… lasă-ne să stăm aici… doar noaptea asta…

Ioana ne-a tras repede în casă și a încuiat ușa. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche:

— Nu te mai întorci la el! Gata! Mâine mergem la poliție!

Am izbucnit în plâns în brațele ei. David s-a cuibărit pe canapea și a adormit aproape instantaneu, epuizat.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează lângă fereastră, ascultând fiecare zgomot de afară, temându-mă că Mihai va veni după noi. Dar nu a venit. Dimineața, Ioana m-a dus la poliție. De data asta am găsit un polițist tânăr care m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus că pot obține ordin de protecție.

A urmat o perioadă grea. Mihai a venit de câteva ori la poarta Ioanei, a urlat, a amenințat. Dar nu am mai cedat. Cu ajutorul Ioanei și al unui psiholog de la centrul social din oraș, am început să-mi reconstruiesc viața. Am găsit un loc de muncă la brutăria din sat și am reușit să-mi închiriez o cameră mică pentru mine și David.

Nu a fost ușor. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Uite-o pe Roxana, l-a lăsat pe Mihai…”, „Săracul copil, fără tată…”. Dar am învățat să nu-i mai ascult. Pentru prima dată după mulți ani, puteam respira fără frică.

David merge acum la grădiniță și zâmbește din nou. Eu încă mă trezesc uneori speriată noaptea, dar știu că am făcut ce era mai bine pentru noi.

Mă uit la el cum doarme liniștit și mă întreb: Câte femei mai trăiesc coșmarul pe care l-am trăit eu? Câte dintre ele au curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate.