Umbra Preferinței: Povestea Unei Familii Împărțite

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că nu văd! vocea lui Vlad răsuna slab din dormitor, în timp ce eu încercam să-i schimb compresa de pe frunte. Era a treia zi de când febra nu-i scădea sub 39 și, deși medicul de familie ne asigurase că nu e nimic grav, eu simțeam că ceva nu e în regulă.

În bucătărie, soacra mea, doamna Ileana, tăia legume pentru supă. O urmăream cum își mișca mâinile cu o precizie rece, aproape mecanică. De fiecare dată când intra în cameră la Vlad, îi arunca doar o privire fugară și un „Cum te simți?” spus pe fugă, apoi se întorcea la telefon să-i scrie lui Radu, fratele mai mic al lui Vlad. Radu era „băiatul ei de aur”, cel care nu greșea niciodată, cel care primea mereu tot ce era mai bun.

— Mamă, ai putea să stai puțin cu Vlad? Trebuie să merg la farmacie după medicamente, am spus cu voce joasă.

— Lasă că se descurcă el, Maria. Vlad a fost mereu mai puternic. Dacă era Radu bolnav, nu mă mișcam de lângă el! a răspuns ea fără să ridice ochii din tocător.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Vlad era fiul ei cel mare, muncitor, serios, cel care îi aducea cumpărăturile și îi repara robinetul când se strica. Dar pentru ea, Radu era mereu prioritatea. Când Vlad a intrat la facultate cu bursă, Ileana a spus doar „Bravo”, dar când Radu a picat examenul și a trebuit să repete anul, a plâns zile întregi și i-a cumpărat un laptop nou „să-l ajute la studiu”.

În acea seară, după ce Vlad a adormit epuizat, am ieșit pe balcon cu lacrimi în ochi. Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot. Simt că nu contează cât mă zbat pentru Vlad sau pentru familia asta… tot Radu va fi mereu pe primul loc.

— Draga mea, uneori părinții nu-și dau seama cât rău fac cu preferințele lor. Dar tu trebuie să fii acolo pentru Vlad. El are nevoie de tine acum.

A doua zi dimineață, Ileana a primit un telefon de la Radu. Se certase cu iubita lui și voia să vină acasă „să-și pună ordine în gânduri”. Ileana a sărit ca arsă:

— Maria, trebuie să pregătim camera lui Radu! Să schimbăm lenjeria, să facem ordine! Vlad poate sta și aici în sufragerie dacă nu-i convine.

Atunci am izbucnit:

— Vlad e bolnav! Are nevoie de liniște și odihnă! Nu poți să-l muți ca pe un bagaj doar pentru că vine Radu!

Ileana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Nu te băga tu între mine și copiii mei! Radu are nevoie de mine acum!

Vlad a auzit discuția și s-a ridicat din pat, sprijinindu-se de perete.

— Mamă… chiar atât de puțin contez pentru tine? De ce trebuie mereu să-l pui pe Radu înaintea mea?

Ileana a început să plângă teatral:

— Voi nu știți cât sufăr eu pentru voi! Dar Radu e mai sensibil… el nu se descurcă singur ca tine!

Vlad s-a prăbușit pe canapea. Eu am rămas nemișcată lângă el, simțind cum întreaga noastră familie se rupe în două sub greutatea acestor cuvinte nespuse ani la rând.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Ileana îl răsfăța pe Radu cu mâncăruri preferate și îi asculta toate problemele sentimentale, în timp ce Vlad era lăsat pe planul doi. Eu încercam să-l îngrijesc cum puteam mai bine, dar simțeam că orice gest al meu era privit cu suspiciune sau chiar dispreț de soacră.

Într-o seară, după ce Radu a plecat din nou la București „să-și refacă viața”, Vlad m-a luat de mână.

— Maria… crezi că o să fim vreodată o familie adevărată? Sau o să trăim mereu în umbra preferințelor mamei?

Nu am știut ce să-i răspund. Știam doar că rana asta nu se va vindeca ușor. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar trebui să ne mutăm singuri, departe de influența toxică a soacrei mele. Dar știam că pentru Vlad ar fi o ruptură dureroasă — oricât l-ar fi rănit mama lui, tot mama rămânea.

Au trecut luni de zile până când Vlad și-a revenit complet. Între timp, relația noastră s-a schimbat: eram mai uniți ca niciodată, dar și mai singuri în fața lumii. Ileana ne vizita rar și doar ca să ne povestească ultimele „realizări” ale lui Radu. Într-o zi, după o astfel de vizită, Vlad mi-a spus:

— Poate că nu vom primi niciodată dragostea egală pe care o merităm… dar măcar avem unul pe altul.

Acum mă uit la el și mă întreb: câți dintre noi trăim cu această rană nevindecată — rana preferinței? Și oare cât de mult poate dărâma o familie această nedreptate tăcută?