Umbra primei iubiri: Când trecutul bate la ușă la 60 de ani

— Nu pot să cred că fac asta, mi-am spus în timp ce mâinile îmi tremurau pe volanul Daciei vechi, parcată pe strada îngustă din cartierul vechi al Brașovului. Ploua mocănește, iar picăturile se prelingeau pe parbriz ca niște lacrimi pe care nu le-am plâns niciodată. Aveam șaizeci de ani și inima îmi bătea ca la optsprezece, când îl așteptam pe Mihai la colțul liceului.

— Ce cauți aici, Ilinca? m-am întrebat în gând, cu vocea mamei răsunându-mi în urechi: „Nu te mai uita înapoi, fata mea. Trecutul nu-ți aduce decât necazuri.” Dar ceva mă împingea înainte, o nevoie surdă de a înțelege ce s-a ales din acea iubire care mi-a ars sufletul în adolescență.

Am coborât din mașină și am urcat scările casei cu pași mici, ca și cum fiecare treaptă ar fi fost o amintire. Am bătut la ușă cu palma transpirată. După câteva secunde, s-a deschis și în fața mea a apărut o femeie de vârsta mea, cu părul cărunt prins într-un coc neglijent și ochi verzi, exact ca ai mei. Am rămas fără aer.

— Bună ziua… caut pe domnul Mihai Popescu, am bâiguit.

Femeia m-a privit lung, apoi a zâmbit trist.

— Sunt Maria. Soția lui Mihai. Dar… vă cunosc de undeva? Parcă mă uit într-o oglindă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am prezentat și am spus că am fost colegi de liceu. Maria m-a poftit înăuntru, iar casa mirosea a cafea proaspătă și a lemn ud. Pe pereți erau fotografii cu Mihai — mai bătrân, dar cu același zâmbet ștrengăresc — alături de copii și nepoți. Am simțit un gol în stomac.

— Mihai e la piață, dar sigur se întoarce curând. Luați loc, vă rog. Vreți o cafea?

Am acceptat, iar Maria s-a așezat lângă mine pe canapea. M-a întrebat despre viața mea, iar eu am povestit despre soțul meu, Victor, despre copiii noștri care au plecat la București și despre singurătatea care s-a așternut peste casa noastră după ce au plecat toți. Maria asculta atent, iar la un moment dat mi-a spus:

— Știți… și eu mă simt uneori ca o umbră în propria viață. Mihai a fost mereu sufletul petrecerii, dar de câțiva ani parcă nu-l mai recunosc.

În acel moment s-a deschis ușa și Mihai a intrat cu o plasă plină de mere și cartofi. Când m-a văzut, a rămas nemișcat. Ochii lui s-au mărit de uimire.

— Ilinca? Tu ești?

Maria s-a uitat confuză la el, apoi la mine.

— Voi… vă cunoașteți mai bine decât mi-ai spus?

Mihai a lăsat plasa jos și s-a apropiat încet.

— Nici nu știi cât m-am gândit la tine… după atâția ani.

Maria s-a ridicat brusc.

— Mihai, ce se întâmplă aici?

Am simțit că trebuie să spun adevărul.

— Maria, îmi pare rău dacă te rănesc… Eu și Mihai am fost împreună în liceu. Prima lui iubire… prima mea iubire. Nu am venit să stric nimic. Doar… aveam nevoie să știu dacă am făcut bine când am ales alt drum.

Maria a izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Mihai s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— De ce ai venit acum?

— Pentru că nu mai pot trăi cu întrebarea „ce-ar fi fost dacă?”. Pentru că mă simt invizibilă în propria viață și voiam să știu dacă tu ai simțit la fel vreodată.

Mihai a oftat adânc.

— Ilinca… te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite. Am încercat să fiu fericit cu Maria, să construiesc ceva stabil… dar uneori mă trezesc noaptea și mă gândesc la tine.

Am rămas tăcuți câteva minute. Din camera alăturată se auzea suspinul Mariei. M-am ridicat să plec.

— Nu vreau să stric ce aveți voi doi. Am venit doar să-mi găsesc liniștea.

Mihai m-a condus până la ușă. Înainte să ies, mi-a șoptit:

— Poate într-o altă viață…

Am ieșit în ploaie cu sufletul greu, dar parcă mai ușor decât atunci când am venit. Am condus spre casă cu gândurile răvășite: oare câți dintre noi trăim vieți paralele cu dorințele noastre adevărate? Oare e vreodată prea târziu să ne ascultăm inima?

Poate că nu vom primi niciodată răspunsuri clare, dar curajul de a întreba face toată diferența.