Umbra schimbării: Povestea unei căsnicii la răscruce

— Mihai, nu mai pot să stau degeaba în casă. Mă sufoc aici! — vocea Cameliei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea peste ziar, încercând să-mi ascund neliniștea. De câteva luni, soția mea nu mai e femeia calmă și previzibilă pe care o știam. S-a apucat să meargă aproape zilnic la copiii noștri, să le facă ordine prin apartamente, să le gătească, să le spele hainele, de parcă ar fi din nou mici.

— Camelia, copiii sunt mari. Au 28 și 31 de ani. Nu crezi că exagerezi? — încerc să glumesc, dar vocea îmi tremură. Ea oftează adânc și își strânge halatul pe lângă corp.

— Nu înțelegi nimic, Mihai! Nu e vorba doar despre ei. E vorba despre mine. Simt că nu mai am niciun rost aici. Tu citești ziarul, eu mă uit la pereți. Copiii nu mai au nevoie de mine… sau poate au?

Mă ridic încet de la masă. Îmi vine să o iau în brațe, dar ceva mă oprește. Poate orgoliul, poate frica de a nu părea slab. În ultimul timp, Camelia a devenit irascibilă, critică, uneori chiar răutăcioasă. Îmi aruncă priviri tăioase când uit să duc gunoiul sau când las șosetele pe jos. Dar cel mai tare mă doare când îi aud vocea ridicată la copii.

— Mamă, nu trebuia să vii azi! Am treabă! — îi spune Irina într-o seară la telefon.
— Lasă-mă să te ajut! Nu vezi că ai nevoie? — insistă Camelia cu un ton care nu acceptă refuz.

După ce închide telefonul, vine la mine în sufragerie și începe să plângă.

— Mihai, ce-am făcut greșit? De ce nu mă mai vrea nimeni?

Nu știu ce să-i răspund. Și eu mă simt uneori inutil, dar nu recunosc niciodată. Prefer să mă ascund după glume proaste sau să ies cu băieții la pescuit.

Într-o duminică, la masa de prânz cu toții, tensiunea atinge apogeul. Camelia aduce o tavă cu sarmale și începe să le împartă copiilor ca pe niște soldați la instrucție.

— Vlad, ai slăbit! Nu mănânci destul! Irina, ai cearcăne! Dormi prea puțin! — îi ceartă pe amândoi cu voce aspră.

Vlad oftează și lasă furculița jos.
— Mamă, te rog… Suntem adulți. Ne descurcăm.
Camelia izbucnește:
— Dacă v-ați descurca, n-aș mai veni eu să vă fac curat și să vă gătesc!
Irina se ridică brusc de la masă:
— Poate ar trebui să nu mai vii!

Rămânem toți înmărmuriți. Camelia fuge în dormitor și trântește ușa. Vlad se uită la mine ca și cum aș avea vreo soluție magică.

După ce copiii pleacă, intru la ea în cameră. O găsesc plângând cu fața în pernă.
— Camelia… hai să vorbim.
Ea ridică privirea roșie de lacrimi:
— Mihai, nu mai știu cine sunt. Toată viața am fost mamă și soție. Acum nu mai am nimic de făcut. M-am gândit chiar să mă angajez undeva… dar cine mă mai ia la vârsta asta?

Încerc să-i spun că încă are valoare, că încă e iubită, dar cuvintele mi se împotmolesc în gât. Și eu am simțit golul acesta când m-am pensionat anul trecut. Dar n-am avut curajul să-l recunosc nici față de mine.

În zilele următoare, Camelia devine tot mai distantă. Vorbește puțin, gătește mecanic și pleacă ore întregi prin oraș fără să spună unde merge. Odată o văd stând pe bancă în parc, privind copiii mici care se joacă. Mă apropii încet.

— Te gândești la Irina și Vlad când erau mici?
Ea dă din cap fără să spună nimic.
— Poate ar trebui să facem ceva nou împreună… Să mergem într-o excursie? Să ne apucăm de grădinărit?
Camelia zâmbește trist:
— Poate… Dar nu știu dacă mai pot începe ceva nou la vârsta asta.

Seara aceea e prima în care vorbim sincer după mult timp. Îmi povestește cât de greu îi e să accepte că rolul ei de mamă s-a schimbat, că nu mai are control asupra vieții copiilor și că se teme de singurătate mai mult decât orice.

Încercăm împreună să găsim soluții: merge la un club de lectură, începe să picteze icoane pe sticlă cu vecina de la trei și chiar acceptăm invitația Irinei la un weekend la munte. Relația cu copiii se îmbunătățește încet-încet, dar rănile rămân adânci.

Într-o seară târzie, după ce ne uităm la poze vechi cu familia, Camelia mă întreabă:
— Mihai… tu crezi că oamenii se pot reinventa după 50 de ani?
O privesc lung și răspund cu sinceritate:
— Nu știu… Dar cred că merită să încercăm.

Mă întreb adesea: câți dintre noi au curajul să recunoască golul din suflet atunci când viața se schimbă? Și oare dragostea adevărată poate supraviețui acestor furtuni tăcute?