Umbra trădării între patru pereți: Povestea unei mame care a uitat să asculte

— Nu deschide ușa oricui, Irina! Nu toți cei care zâmbesc îți vor binele. Vocea mamei răsuna în mintea mea, ca un ecou vechi, prăfuit, pe care îl ignorasem mereu cu încăpățânare. Stăteam în bucătărie, cu fața în palme, ascultând cum fiul meu, Vlad, plângea în camera alăturată. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc. Soțul meu, Radu, era la muncă și nu părea să observe cât de mult mă schimbasem de când născusem.

Într-o după-amiază de februarie, când zăpada se topea pe marginea trotuarelor și orașul mirosea a noroi și a promisiuni de primăvară, am primit un mesaj de la Ana: „Pot să vin pe la tine? Am nevoie să vorbesc cu cineva.” Ana era prietena mea din liceu, singura care nu dispăruse după ce viața ne-a aruncat pe fiecare în colțuri diferite ale Bucureștiului. Am deschis ușa larg, fără să mă gândesc la avertismentele mamei.

— Ce faci, fată? Pari obosită rău! mi-a spus Ana, privindu-mă cu ochii ei mari și negri.

— Nu mai pot, Ana. Simt că mă sufoc aici. Radu vine târziu acasă, Vlad plânge non-stop… Nu mai știu cine sunt.

Ana m-a îmbrățișat și mi-a spus că totul va fi bine. A început să vină tot mai des. Îmi aducea cafea, mă ajuta cu copilul, râdea cu mine de prostiile din adolescență. Pentru prima dată după luni întregi, am simțit că nu sunt singură.

Într-o seară, când Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei, l-am găsit pe hol cu Ana. Râdeau amândoi la ceva ce nu au vrut să-mi spună. Am simțit un junghi în stomac, dar mi-am spus că exagerez. „E doar Ana”, mi-am repetat.

Zilele au trecut și Ana a început să stea tot mai mult la noi. Radu părea mai vesel când era ea prin preajmă. Într-o noapte, după ce Vlad adormise greu, am ieșit din cameră și i-am găsit pe amândoi în bucătărie. Vorbeau în șoaptă și s-au oprit brusc când m-au văzut.

— Ce faceți? am întrebat încercând să par relaxată.

— Nimic, doar vorbeam despre cât de greu e cu un copil mic, a spus Radu evitându-mi privirea.

Am început să văd semne peste tot: priviri lungi între ei, mesaje pe telefonul lui Radu la ore ciudate, Ana care devenea brusc tăcută când intram în cameră. M-am simțit ca o străină în propria casă.

Într-o zi, mama a venit să mă vadă. M-a privit lung și mi-a spus:

— Irina, ai grijă cui îi deschizi sufletul. Prieteniile adevărate nu te fac să te simți mică în casa ta.

Am izbucnit:

— Mereu vezi răul în oameni! Eu nu vreau să trăiesc ca tine, mereu suspicioasă!

Mama a oftat și a plecat fără să spună nimic. În seara aceea am găsit curajul să-i spun lui Radu ce simt.

— Radu, simt că ceva nu e în regulă între tine și Ana. Vreau adevărul.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Irina… M-am simțit singur și eu. Ana m-a ascultat când tu nu puteai… Nu știu cum s-a întâmplat.

M-am prăbușit pe podea. Lumea mea s-a spart în bucăți mici și reci. Am plâns până dimineața, cu Vlad dormind lângă mine, fără să știu dacă vreodată voi putea ierta sau uita.

Ana nu a mai venit niciodată. Radu a încercat să repare lucrurile, dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Mama avea dreptate: uneori umbrele trecutului ne urmăresc chiar dacă fugim de ele toată viața.

Acum stau în bucătărie, cu Vlad jucându-se la picioarele mele și mă întreb: oare chiar putem scăpa vreodată de greșelile părinților noștri sau suntem condamnați să le repetăm? Dacă aș fi ascultat-o pe mama… oare viața mea ar fi fost alta?