Umbra trădării: Povestea unei prietenii pierdute

— Cum ai putut să-mi faci asta, Irina? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei mele, cu facturile neplătite împrăștiate pe masă și cu inima zdrobită. Irina, cea pe care o considerasem sora mea, stătea în fața mea cu ochii în pământ, incapabilă să mă privească.

Totul a început cu ani în urmă, pe băncile facultății din București. Eram două fete simple din provincie, visând la o viață mai bună. Am împărțit o garsonieră minusculă în Drumul Taberei, am mâncat împreună supe la plic și am învățat pentru examene până târziu în noapte. Irina era mereu acolo: când am picat primul meu examen, când tata a făcut infarct și când m-am despărțit de primul iubit. Îmi spunea mereu: „Suntem una pentru cealaltă, orice ar fi.”

Anii au trecut, ne-am angajat, eu la o editură mică, ea la o firmă de contabilitate. Ne vedeam aproape zilnic, iar când m-am măritat cu Vlad, Irina mi-a fost nașă de cununie. Am crezut că nimic nu ne poate despărți. Chiar și după ce s-a mutat într-un apartament mai mare cu iubitul ei, tot la mine venea când avea probleme sau când voia să plângă pe umărul cuiva.

Când mama ei s-a îmbolnăvit de cancer, am fost lângă ea zi și noapte. I-am dus mâncare la spital, am făcut rost de bani pentru tratamente și am stat cu ea când nu mai avea putere să plângă. Nu am cerut niciodată nimic în schimb. Pentru mine, prietenia era sacră.

Dar viața nu e niciodată dreaptă. În urmă cu un an, Vlad a rămas fără serviciu. Facturile s-au adunat, iar eu am început să simt greutatea lumii pe umeri. Am apelat la Irina pentru un împrumut mic, promițând că îi voi returna banii imediat ce Vlad își va găsi un nou loc de muncă. A acceptat fără să clipească și mi-a spus să nu-mi fac griji.

Apoi au început să apară lucruri ciudate. Din portofelul meu lipseau uneori bani mărunți. O brățară de argint moștenită de la bunica a dispărut fără urmă. Am dat vina pe copii sau pe propria mea neatenție. Dar într-o zi, când am primit notificare de la bancă că cineva încercase să scoată bani de pe cardul meu, am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă.

Am instalat o cameră mică în holul apartamentului, fără să spun nimănui. Într-o după-amiază, când Irina a venit să mă vadă sub pretextul că vrea să mă ajute cu copiii, am surprins-o cotrobăind prin sertarele mele. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu voiam să cred. Am privit filmarea de zeci de ori până când nu am mai avut nicio îndoială.

În acea seară, am chemat-o la mine și i-am arătat dovada. S-a uitat la mine cu ochii mari, apoi a început să plângă: „Nu știu ce a fost în capul meu… Am avut nevoie de bani… Nu voiam să te rănesc…”

— Dar m-ai rănit! i-am strigat eu printre lacrimi. Ani de zile ți-am fost alături! Cum ai putut?

A încercat să se justifice: iubitul ei o părăsise, avea datorii la bancă, mama ei încă era bolnavă… Dar nimic nu putea șterge trădarea. M-am simțit ca o proastă care confundase loialitatea cu naivitatea.

Vlad a venit acasă și a găsit-o pe Irina plângând pe canapea. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat el. I-am spus totul, iar el a rămas mut de uimire.

— Nu pot să cred… Irina? Tu?

Irina s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Din acea zi nu am mai vorbit niciodată.

Au trecut luni de atunci. Am încercat să-mi reconstruiesc viața fără ea. M-am apropiat mai mult de familie și am început să-mi fac noi prieteni, dar rana trădării încă doare. Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva.

Într-o seară târzie, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai în față, m-am întrebat: Oare cât de mult trebuie să dai din tine ca să-ți dai seama că ai dat prea mult? Și cum poți recunoaște momentul când prietenia devine doar o iluzie periculoasă?