Umbra trecutului la ușa mea

Zgomotul soneriei a spart liniștea casei ca o lovitură de ciocan. Am tresărit, lăsând cana de ceai să tremure pe masă. Era abia ora cinci după-amiaza, iar Lucian, soțul meu, nu venea niciodată acasă atât de devreme. Fetița noastră, Ilinca, se juca în camera ei, iar eu tocmai terminasem de aranjat masa pentru cină. Nu așteptam pe nimeni. M-am ridicat încet, cu gândul că poate e vecina de la trei care mereu uită să cumpere zahăr sau poate curierul cu pachetul pe care îl comandase Ilinca pentru ziua ei.

Am deschis ușa fără grabă. Pe prag stătea o femeie tânără, cu părul strâns într-o coadă dezordonată și ochii roșii de oboseală sau poate de plâns. Ținea de mână un băiețel de vreo cinci-șase ani, cu ochi mari, întunecați, care mă priveau fix, fără să clipească. Femeia a înghițit în sec și a rostit cu o voce stinsă:

— Bună seara… Îl caut pe Lucian Popescu. Locuiește aici?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Numele soțului meu, rostit de o străină la ușa casei mele, însoțită de un copil necunoscut… Am încercat să-mi păstrez calmul.

— Da, Lucian e soțul meu. Dar nu e acasă acum. Pot să vă ajut cu ceva?

Femeia s-a uitat la băiat, apoi la mine. Ezita. Am văzut cum îi tremură buzele.

— Eu sunt Ana. Și… acesta este Vlad. Am nevoie să vorbesc cu Lucian. E foarte important.

M-am uitat la copil. Avea aceiași ochi ca Lucian. Aceeași privire serioasă, aceleași sprâncene arcuite. O bănuială rece mi-a străbătut inima.

— Despre ce este vorba? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea fermă.

Ana a oftat adânc și a spus încet:

— Vlad este fiul lui Lucian.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să respir. Nu putea fi adevărat. Nu Lucian, nu omul în care am avut încredere o viață întreagă.

— Vă rog… Nu vreau să vă fac rău, dar nu mai pot singură. Lucian știe de Vlad, dar nu l-a mai văzut de aproape doi ani. Eu… nu mai am pe nimeni aici și nu știu ce să fac.

Cuvintele ei mi-au tăiat respirația. Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine ca un vârtej.

— Intrați, am spus mecanic.

Am condus-o pe Ana și pe Vlad în sufragerie. Ilinca a apărut în pragul camerei ei, privind curioasă la băiețelul necunoscut.

— Cine sunt? a întrebat ea.

— Sunt prieteni de-ai lui tati, am răspuns repede.

Ana s-a așezat pe marginea canapelei, ținându-l strâns pe Vlad lângă ea. Eu am rămas în picioare, incapabilă să mă liniștesc.

— Cum s-a întâmplat asta? am întrebat printre dinți.

Ana a început să povestească: „L-am cunoscut pe Lucian acum șase ani, când lucram la aceeași firmă. Eram tânără și naivă. El mi-a spus că e nefericit acasă, că vrea să divorțeze… Știu că nu e nicio scuză pentru ce s-a întâmplat.”

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un bici. Îmi venea să țip, să plâng, să o dau afară din casă. Dar Vlad stătea acolo, privind la mine cu ochii aceia mari și triști.

— Și acum? De ce ai venit?

Ana a oftat din nou:

— Mama mea a murit luna trecută. Nu mai am pe nimeni aici și nu pot să-l cresc singură pe Vlad. Am nevoie ca Lucian să-și asume responsabilitatea. Nu vreau bani sau scandal… Vreau doar ca Vlad să-și cunoască tatăl.

Am rămas tăcută minute bune. În mintea mea se derulau imagini cu Lucian: cum mă ținea de mână la altar, cum râdea cu Ilinca în parc, cum îmi promitea că va fi mereu sincer cu mine.

Când Lucian a ajuns acasă, l-am întâmpinat cu privirea rece ca gheața.

— Avem musafiri, i-am spus sec.

Când i-a văzut pe Ana și Vlad, fața i s-a albit brusc. Nu a spus nimic câteva secunde lungi, apoi s-a apropiat încet de copil.

— Vlad… Ce faci aici?

Ana s-a ridicat în picioare:

— Trebuie să vorbim, Lucian. Acum.

L-am lăsat singuri în sufragerie și m-am retras în bucătărie cu Ilinca, care mă tot întreba cine sunt oamenii aceia și de ce plâng.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. După ce Ana și Vlad au plecat, Lucian a încercat să-mi explice totul: „A fost o greșeală… Nu am vrut niciodată să te rănesc… Am crezut că pot ține totul ascuns…”

Nu am putut dormi deloc. M-am gândit la Ilinca, la Vlad, la mine însămi. Ce fel de familie eram acum? Cum puteam merge mai departe? Să-l iert? Să-l alung?

Zilele care au urmat au fost un coșmar: rudele au aflat rapid vestea – mama mea m-a sunat plângând, sora lui Lucian m-a acuzat că nu am fost destul de atentă la semnele trădării lui. La serviciu abia reușeam să mă concentrez; colegii șușoteau pe la colțuri când intram în birou.

Ilinca era confuză și tristă; nu înțelegea de ce tata pleca atât de des sau de ce mama plângea noaptea în baie. Lucian încerca să fie prezent pentru amândoi copiii lui, dar între noi se ridicase un zid rece și greu de trecut.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise și casa era cufundată în liniște, m-am uitat lung la Lucian:

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta nouă?

El a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— N-am știut niciodată cât de mult te iubesc până n-am fost pe punctul să te pierd…

Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată complet. Dar știu că Vlad nu are nicio vină și merită să-și cunoască tatăl și sora vitregă. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că nu…

Uneori mă întreb: cât putem ierta pentru familie? Și cât putem sacrifica din noi pentru fericirea celor mici?