Umbra Trecutului la Ziua de Naștere a Mariei

— Nu cred că ar trebui să vii, mamă. Mihai nu se simte confortabil cu tine aici.

Vocea Mariei răsună în telefon, rece și tăioasă, ca o lamă care taie aerul primăverii. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la unghiile roase de griji și la ceasul de pe perete care pare să bată mai tare ca niciodată. Azi e ziua ei. Treizeci de ani. Și eu, mama ei, nu am voie să fiu acolo.

Mă așez pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. Îmi amintesc de ziua în care am adus-o acasă din maternitate, cum îi cântam „Nani, nani, puiul mamii” și cum îi promiteam că voi fi mereu lângă ea. Dar viața nu ține cont de promisiuni. Soțul meu, Ion, s-a stins când Maria avea doar nouă ani. Am rămas singure într-un apartament mic din cartierul Titan, cu facturi neplătite și o durere care nu se vindeca niciodată.

— Mamă, trebuie să fii tare pentru noi două! îmi spunea Maria când veneam plânsă de la muncă. Era un copil bun, prea matur pentru vârsta ei. Învăța bine, mă ajuta la gătit și la curățenie, nu cerea niciodată nimic în plus. Dar poate tocmai asta a fost greșeala mea: am uitat să-i dau copilărie.

Anii au trecut repede. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț până când sănătatea m-a trădat. Reumatismul mi-a răsucit degetele și m-a țintuit acasă. De atunci, trăiesc din pensia de urmaș și din mila vecinilor care mă mai ajută cu câte o pâine sau o pungă de cartofi.

Maria a terminat facultatea cu bursă și s-a angajat la o firmă de contabilitate. Acolo l-a cunoscut pe Mihai. La început părea un băiat bun, politicos, dar mereu am simțit că mă privește cu superioritate. Poate pentru că nu am avut niciodată bani să-i cumpăr Mariei haine scumpe sau să-i plătesc meditații ca ceilalți părinți.

Când s-au mutat împreună, relația noastră s-a răcit brusc. Maria venea tot mai rar pe la mine, iar când venea, vorbea doar despre serviciu sau despre cât de greu e să-ți faci un rost în București. Eu încercam să-i spun cât de dor îmi e de ea, dar cuvintele mi se opreau în gât.

— Mamă, nu mai plânge! Nu e vina nimănui că viața e grea! îmi spunea ea într-o zi, cu ochii umeziți.

Dar eu știam că e vina mea. Că n-am știut să fiu destul pentru ea. Că am pus mereu datoria înaintea iubirii.

Acum, în ziua asta de primăvară, stau singură în bucătăria mea mică și privesc la poza Mariei de pe frigider. Zâmbește larg, cu ochii aceia mari și luminoși pe care i-a moștenit de la tatăl ei. Îmi vine să-i spun cât o iubesc, cât mi-e dor de ea, dar știu că nu ar răspunde decât cu tăcere sau cu vorbe reci.

Telefonul sună din nou. E vecina mea, tanti Viorica.

— Ce faci, dragă? Nu te duci la ziua Mariei?

— Nu mă cheamă… Mihai nu mă vrea acolo.

— Of, mamă… Ce lume rea! Să nu-ți primești mama la masă…

Plâng în hohote după ce închid telefonul. Îmi vine să mă duc totuși acolo, să bat la ușă și să-i spun Mariei că sunt mama ei și că nimeni nu are dreptul să ne despartă. Dar nu am curaj. Mi-e teamă că mă va privi cu aceiași ochi goi ca ultima dată când ne-am văzut.

— Mamă, Mihai zice că nu e potrivit să vii așa… fără cadou… fără să te anunți…

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. De parcă n-aș fi fost niciodată mama ei.

Seara se lasă peste oraș. Aud râsete și muzică venind dinspre blocul unde locuiește Maria. Îmi imaginez masa întinsă, tortul cu lumânări, prietenii ei râzând și făcând poze. Iar eu… eu sunt doar o umbră pe marginea vieții ei.

Îmi aduc aminte de toate sacrificiile făcute: cum mergeam iarna prin zăpadă să-i cumpăr manuale second-hand; cum îi coseam rochițe din resturi de materiale; cum îi citeam povești la lumina unei veioze vechi când se lua curentul. Toate astea par acum atât de departe…

A doua zi dimineață găsesc un mesaj scurt pe telefon: „Mulțumesc pentru urări.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor”.

Merg la cimitir și îi povestesc lui Ion tot ce s-a întâmplat:

— Ionele… Fata noastră nu mă mai vrea lângă ea… Ce-am făcut greșit? Unde am pierdut-o?

Vântul adie printre cruci și-mi șterge lacrimile de pe obraz.

Poate că vina e a mea că n-am știut să vorbesc mai mult cu ea sau să-i arăt cât o iubesc. Poate că vina e a societății care ne-a împins mereu spre supraviețuire și nu spre apropiere sufletească. Sau poate că timpul schimbă oamenii mai mult decât ne-am dori.

Mă întorc acasă și privesc din nou poza Mariei. Oare va veni vreodată o zi când va avea nevoie de mine? Oare va înțelege vreodată cât doare să fii mama care nu e invitată la ziua propriului copil?

Ce credeți? E vina părinților când copiii se îndepărtează sau pur și simplu așa e viața? Voi ați trecut prin ceva asemănător?