Umbra Trecutului: Povestea Mea de Mamă și Fiică în România

— Mariana, iar ai uitat să iei pâine! Ce fel de mamă ești tu?
Vocea Anei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc în prag, cu sacoșa grea în mână, și simt cum mi se strânge inima. Îmi vine să-i spun că nu pâinea e problema, ci povara pe care o port de treizeci și cinci de ani. Dar tac. Tac mereu.

Am crescut-o singură pe Ana, într-un apartament mic din Drumul Taberei. Tatăl ei, Radu, a dispărut când ea avea doar doi ani. Oamenii au bârfit că am rămas singură pentru că „nu sunt femeie de casă”, dar nimeni n-a știut adevărul: Radu a plecat pentru că nu putea accepta cine eram eu cu adevărat.

Am trăit mereu cu frica de a fi descoperită. În fiecare zi, când mă uitam în oglindă, vedeam două persoane: Mariana, mama grijulie, și Marian, băiatul timid dintr-un sat din Teleorman, care visa să fie acceptat așa cum este. Dar în România anilor ’80 și ’90 nu era loc pentru vise din astea. Așa că am ales să fiu mamă. Să-mi ascund identitatea, să-mi ascund trecutul, să-mi ascund sufletul.

Ana n-a știut niciodată. Pentru ea am fost mereu mama care muncea două ture la fabrica de confecții, care venea acasă obosită dar cu zâmbetul pe buze, care îi făcea clătite duminica și îi citea povești seara. Dar între noi era mereu un zid invizibil. Un zid făcut din minciuni mici și mari, din tăceri apăsătoare și priviri furișe.

— De ce nu vii niciodată la întâlnirile cu părinții? mă întreba Ana când era mică.
— Sunt prea ocupată la muncă, îi răspundeam mereu.

Adevărul era că mi-era teamă să nu mă recunoască cineva din trecut. Să nu audă cineva vocea mea prea groasă sau să observe felul în care merg. Mi-am schimbat hainele, gesturile, chiar și felul în care râd. Am devenit expertă în a mă ascunde la vedere.

Anii au trecut greu. Am făcut compromisuri peste compromisuri. Când Ana a intrat la liceu și a început să iasă cu prieteni noi, am simțit că mă sufoc de frică. Dacă cineva îi spunea ceva? Dacă afla? Dacă mă pierdea?

Într-o seară de toamnă, când Ana avea 17 ani, am găsit-o plângând în camera ei.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… Lasă-mă în pace!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins. Atunci am simțit pentru prima dată că sacrificiul meu nu e suficient. Că oricât m-aș strădui să o protejez, tot nu pot să-i alin durerile.

Anii au trecut și Ana a devenit adult. S-a mutat cu chirie într-un apartament din Militari și a început să lucreze la o agenție de publicitate. Vorbeam la telefon aproape zilnic, dar discuțiile noastre erau tot mai scurte și mai reci.

Într-o zi m-a sunat:
— Mamă… trebuie să vorbim.
Vocea ei era gravă.
— Ce s-a întâmplat?
— Am aflat ceva despre tine…

Mi s-a tăiat respirația.
— Ce ai aflat?
— Am găsit niște acte vechi… pe numele Marian Popescu. Cine e?

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare.
— E… e un capitol vechi din viața mea.
— Mamă… tu ai fost bărbat?

Tăcerea dintre noi a durat o veșnicie. Simțeam că fiecare secundă mă arde pe dinăuntru.
— Da, Ana. Am fost Marian. Dar am ales să fiu mama ta.

A urmat o explozie de lacrimi și reproșuri:
— Cum ai putut să-mi ascunzi asta? Toată viața mea e o minciună!

Am încercat să-i explic că am făcut totul pentru ea. Că am vrut doar să fie fericită, să nu sufere din cauza prejudecăților oamenilor. Dar Ana nu voia să audă nimic. A plecat trântind ușa și luni întregi nu mi-a mai vorbit.

Au trecut ani de atunci. Acum Ana are propria familie, un soț iubitor pe nume Vlad și doi copii frumoși. Ne vedem rar, la ocazii speciale. Încercăm să fim civilizate una cu cealaltă, dar între noi e mereu o distanță pe care nu reușim s-o traversăm.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine ascunzând adevărul atâta timp. Dacă nu cumva i-am furat Anei dreptul de a-și cunoaște rădăcinile și de a-și construi propria identitate pe adevăruri simple, nu pe minciuni complicate.

În serile liniștite, când stau singură la masa din bucătărie și privesc poza cu Ana mică, îmi vine să strig:
— Oare există iertare pentru părinții care mint din dragoste? Sau rănile astea rămân deschise pentru totdeauna?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? E mai bine să protejezi sau să spui adevărul cu orice preț?