Umbra trecutului: Povestea unei case părăsite

— Ce cauți aici, fată? Nu vezi că locul ăsta nu-i pentru tine?

Vocea bătrânei, aspră ca vântul de toamnă, mi-a tăiat răsuflarea. Stătea în poartă, cu mâinile în șolduri, privindu-mă de parcă aș fi fost o năpastă coborâtă peste satul lor liniștit. Mă uitam la ea, cu valiza prăfuită în mână, și simțeam cum fiecare privire din spatele perdelelor mă ardea pe spate. Era prima mea zi în satul Văleni, și deja știam că nu va fi ușor.

— Am venit să stau aici, în casa bunicilor mei, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Sunt Ana, fata lui Ilie și a Mariei.

Bătrâna a făcut un pas înapoi, ca și cum numele părinților mei ar fi fost o amenințare. Am simțit cum se strânge aerul în jurul meu.

— Aha… Deci tu ești. Să nu crezi că ai să găsești liniște aici, copilă. Casa aia… nu-i de stat în ea. Și nici satul nu-i de iertat.

Apoi a trântit poarta și a dispărut, lăsându-mă singură pe uliță. M-am uitat la casa din capătul drumului — acoperișul scorojit, ferestrele sparte, iarba crescută până la genunchi. Era tot ce-mi rămăsese după moartea părinților. Și tot ce-mi doream era să găsesc un răspuns la întrebarea care mă măcina de ani de zile: de ce au fugit ai mei din satul ăsta?

În prima noapte, vântul șuiera printre scândurile casei. M-am ghemuit pe salteaua veche, cu ochii la tavanul crăpat. Am auzit pași pe prispă, apoi un zgomot surd la ușă. M-am ridicat, tremurând, și am deschis. Era un băiat de vreo șaisprezece ani, cu ochii verzi și părul ciufulit.

— Tu ești Ana? — m-a întrebat, privind peste umăr, de parcă se temea să nu-l vadă cineva.

— Da. Cine ești?

— Mă cheamă Radu. Mama zice să nu vorbesc cu tine, dar… eu nu cred că ești rea. Ai nevoie de ceva?

M-am uitat la el, surprinsă de bunătatea din ochii lui. Am dat din cap că nu, dar el a scos din buzunar o pâine caldă.

— Ține. Știu că nu ai avut timp să-ți faci cumpărături. Dacă ai nevoie de ceva, eu stau la trei case mai jos.

A plecat în grabă, lăsându-mă cu pâinea în mână și cu un nod în gât. Era primul gest de omenie pe care îl primisem de când ajunsesem aici.

Zilele au trecut greu. Oamenii mă ocoleau pe uliță, copiii aruncau cu pietre în poarta casei, iar la magazinul din sat vânzătoarea îmi dădea restul fără să mă privească. Într-o seară, am găsit pe prag o hârtie mototolită: „Pleacă, nu ești dorită aici!”

Am început să caut prin podul casei, printre lăzile cu haine vechi și scrisori îngălbenite. Am găsit o fotografie cu mama, tânără, râzând lângă un bărbat pe care nu-l recunoșteam. Pe spate scria: „Iartă-mă, Maria. N-am avut de ales.”

M-am dus la preotul satului, părintele Dumitru, sperând să aflu ceva despre trecutul familiei mele. M-a privit lung, cu o tristețe adâncă.

— Ana, unele răni nu se vindecă niciodată. Mama ta a plecat pentru că oamenii nu i-au iertat greșeala. Dar nu era vina ei. Satul ăsta… nu uită și nu iartă ușor.

— Ce greșeală? — am întrebat, simțind cum mi se strânge inima.

— A iubit pe cine nu trebuia. Și a plătit scump pentru asta. Dar tu nu ești ea. Nu trebuie să porți povara asta.

Am ieșit din biserică cu lacrimi în ochi. Oare chiar nu puteam scăpa niciodată de trecutul părinților mei?

Într-o noapte, am auzit din nou pași pe prispă. De data asta, nu era Radu. Era o femeie cu basma neagră, cu ochii roșii de plâns.

— Ana, trebuie să pleci. Oamenii nu te vor lăsa în pace. Casa asta… ascunde mai multe decât crezi. Tatăl tău a fost acuzat pe nedrept. Dar nimeni nu vrea să audă adevărul.

— Cine sunteți? — am întrebat, speriată.

— Sunt sora Mariei. Am tăcut prea mult. Dar nu mai pot. Trebuie să știi: tatăl tău nu a furat niciodată banii bisericii. A fost o înscenare. Cineva din sat a vrut să-i facă rău. Și toți au crezut minciuna.

A dispărut în noapte, lăsându-mă cu sufletul sfâșiat. M-am gândit să plec, să las totul în urmă. Dar nu puteam. Trebuia să aflu cine a distrus viața părinților mei.

Am început să întreb, să caut, să pun cap la cap poveștile bătrânilor. Unii m-au amenințat, alții au plâns. Într-o zi, Radu a venit alergând la mine.

— Ana, ai grijă! Unii vor să-ți dea foc la casă. Au zis că nu ai ce căuta aici!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit în fața casei și am strigat cât am putut:

— Ce aveți cu mine? Ce vină am eu pentru ce s-a întâmplat acum douăzeci de ani?

Oamenii s-au adunat, unii rușinați, alții furioși. Atunci, bătrâna de la început a ieșit în față.

— Noi nu uităm, fată. Dar poate că am greșit. Poate că am judecat prea aspru. Dar nu știm altfel.

Am plâns în fața lor, pentru prima dată fără rușine. Le-am spus tot ce aflasem, tot ce simțeam. Unii au plecat, alții au rămas. Dar pentru prima dată, cineva mi-a pus o mână pe umăr. Era Radu.

— Nu toți suntem la fel, Ana. Unii vrem să schimbăm ceva.

Au trecut luni de atunci. Casa nu mai e la fel de pustie. Unii oameni mă salută, alții încă mă ocolesc. Dar am învățat că nu poți fugi de trecut, dar nici nu trebuie să-l lași să-ți dicteze viitorul.

Mă întreb uneori: cât de mult ne definește trecutul? Și cât curaj ne trebuie să ne găsim locul acolo unde nimeni nu ne vrea?