Umbra Trecutului: Povestea unei familii românești între datorii și speranță

— Nu mai avem nimic, Ilinca! Nimic! — vocea mamei mele, Ana, răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile ciobite și mirosul de ceapă prăjită. Eu stăteam ascunsă după ușa camerei mele, cu genunchii la piept și inima bătându-mi nebunește. Aveam doisprezece ani și învățasem deja că, atunci când tata ridica vocea, era mai bine să nu mă vadă nimeni.

— O să găsim o soluție, Doru. Te rog… — încerca mama să-l liniștească, dar el lovea masa cu pumnul, iar paharul de țuică se răsturna pe fața de masă cu flori decolorate.

— Ce soluție? Am pierdut totul! Casa asta nu mai e a noastră! — a urlat tata, iar eu am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu înțelegeam atunci totul, dar știam că lumea mea se schimbase pentru totdeauna.

A doua zi, am mers la școală cu ochii umflați de plâns. Colegii râdeau pe holuri, iar profesoara de română, doamna Popescu, m-a întrebat dacă sunt bolnavă. Am dat din cap că nu și am tăcut. Cum să-i spun că nu mai avem unde sta? Că tata a pierdut casa la păcănele și că mama plânge noaptea în pernă?

În următoarele săptămâni, am început să împachetăm lucrurile. Mama a vândut verigheta și brățara primită de la bunica pentru a plăti o chirie mică într-o garsonieră la marginea orașului. Tata dispărea zile întregi și se întorcea doar ca să ceară bani sau să arunce vorbe grele. Într-o seară, când am adormit pe canapeaua veche din garsonieră, am auzit-o pe mama rugându-se încet:

— Doamne, dă-mi putere să nu-l urăsc…

Am început să o ajut pe mama la curățenie prin blocuri. Îmi era rușine să mă vadă colegii cu mopul în mână, dar nu aveam de ales. Într-o zi, când spălam scările la etajul patru, am dat nas în nas cu Radu, băiatul cel mai popular din clasă. S-a uitat la mine lung și a trecut fără să spună nimic. A doua zi la școală, am auzit șoapte:

— Ai văzut-o pe Ilinca? Face curat prin blocuri…

M-am simțit mică și murdară. Acasă, mama încerca să mă încurajeze:

— Nu contează ce spun alții. Noi știm cine suntem.

Dar eu nu mai știam cine sunt. Eram fata care nu mai avea casă, fata al cărei tată era un ratat, fata care mirosea a detergent ieftin.

Într-o seară geroasă de februarie, tata s-a întors acasă bătut. Avea sânge pe față și hainele rupte.

— M-au prins că nu am plătit datoria… — a mormăit el printre dinți.

Mama i-a spălat rănile fără să spună nimic. Eu m-am uitat la el și am simțit un val de ură și milă în același timp. Cum poate un om să-și distrugă familia pentru niște fise aruncate într-un aparat?

Au trecut luni. Tata a dispărut din nou. Mama a început să lucreze la o fabrică de confecții. Eu am rămas singură multe seri, cu temele neterminate și frigul mușcând din pereți. Într-o zi, când m-am întors de la școală, am găsit-o pe mama plângând cu capul pe masă.

— Nu mai pot, Ilinca… Nu mai pot…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am început să învăț mai mult ca oricând. Am aplicat pentru o bursă socială și am fost acceptată. Profesoara Popescu m-a ajutat să merg la olimpiada de limba română.

În ziua concursului, înainte să intru în sală, mama mi-a strâns mâna:

— Orice s-ar întâmpla, sunt mândră de tine.

Am scris despre familie și despre iertare. Despre cum uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare. Am luat premiul doi și pentru prima dată după mult timp am simțit că merit să fiu văzută.

Tata s-a întors după un an. Era slab, cu ochii adânciți în orbite.

— Ilinca… Poți să mă ierți? — m-a întrebat într-o seară când mama era la muncă.

Am tăcut mult timp înainte să-i răspund:

— Nu știu dacă pot… Dar vreau să încerc.

Acum sunt studentă la Litere și mama încă muncește din greu. Tata vine uneori să ne vadă și încearcă să fie alt om. Dar rana e acolo, sub piele.

Mă întreb adesea: putem ierta cu adevărat pe cineva care ne-a distrus copilăria? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce credeți?