Umbra Trecutului: Povestea unei fiice vitrege și a tatălui său bătrân

— Nu mă mut nicăieri, Ana! Aici am trăit toată viața, aici vreau să mor!
Vocea lui Ilie răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de lemn ud. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic nebun. Mă uitam la el, la mâinile lui tremurânde, la ochii aceia albaștri care cândva mă speriau, dar acum mă rugam să nu-i pierd.

Nu era tatăl meu biologic. Mama s-a recăsătorit cu Ilie când aveam 14 ani, după ce tata a murit într-un accident stupid de muncă. Ani de zile am refuzat să-i spun „tată”, dar el nu s-a supărat niciodată. Acum, la 84 de ani, era singurul părinte care-mi mai rămăsese.

— Ilie, nu e vorba că vreau să-ți iau casa sau libertatea. Dar nu mai poți sta singur. Ai căzut de două ori luna asta. Dacă nu eram eu să vin, cine știe cât ai fi stat acolo jos…

A oftat adânc și a privit spre fereastră. Dincolo de sticla aburită, strada era pustie, luminată doar de felinarul galben. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi era teamă pentru el, dar și pentru mine. Dacă i se întâmpla ceva? Dacă îl găseam prea târziu?

— Ana, tu nu înțelegi… Aici am amintirile mele. Cu mama ta, cu tine când erai mică… Cum să las totul?

Mi-am mușcat buza. Știam că nu era doar despre casă. Era despre control, despre demnitate. Despre frica de a fi o povară.

— Nu ești o povară, Ilie. Dar eu nu pot fi aici tot timpul. Am serviciu, am copiii… Nu pot să dorm noaptea de grija ta.

A tăcut mult timp. Am auzit doar ticăitul ceasului vechi din hol și ploaia care nu se oprea.

— Știi ce mi-e cel mai frică? Să nu mă uite lumea acolo, printre străini. Să nu mai vină nimeni la mine.

M-am apropiat și i-am luat mâna în a mea. Era rece și uscată ca o frunză de toamnă.

— N-o să te uităm niciodată. Dar trebuie să fii în siguranță. Poate găsim un loc unde poți avea camera ta, lucrurile tale… Și promit că vin la tine în fiecare zi dacă vrei.

A zâmbit amar.

— Promisiuni… Toți promit la început.

Mi-am amintit cum îl judecam când eram adolescentă: prea sever, prea tăcut, prea străin. Acum eram eu cea care încerca să-l convingă să accepte schimbarea.

În zilele următoare am vorbit cu sora mea vitregă, Ioana. Ea locuia la Cluj și venea rar acasă.

— Ana, dacă nu vrea, nu-l forța! Știi cum e el…

— Ioana, nu mai poate sta singur! Eu nu mai pot! Nu vezi că mă consum?

— Atunci ia-l la tine!

Am simțit cum mă sufoc. Soțul meu, Radu, deja era nemulțumit că petreceam atât timp la Ilie.

— Ana, copiii au nevoie de tine! Nu poți trăi între două case la nesfârșit!

— Dar dacă pățește ceva? Cum o să trăiesc cu asta?

Într-o seară am găsit pe masă o scrisoare de la Ilie:

„Ana, dacă vrei să mă ajuți cu adevărat, lasă-mă să aleg singur. Nu mă duce unde nu vreau să fiu. Mai bine mor aici decât printre străini.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de el și datoria față de familia mea. Am început să caut alternative: asistență la domiciliu, vecini care să-l viziteze zilnic, chiar și voluntari de la biserică.

Dar Ilie refuza orice ajutor străin.

— Nu vreau pe nimeni în casa mea! Dacă nu ești tu sau Ioana, mai bine singur!

Într-o dimineață l-am găsit căzut în baie. Era conștient, dar speriat.

— Vezi? De asta îți spun că trebuie să pleci undeva unde ești supravegheat!

— Mai bine mor aici decât să mă duc acolo!

Am simțit cum cedez psihic. M-am certat cu Radu; copiii mei au început să mă întrebe de ce sunt mereu tristă.

Într-o zi am izbucnit:

— Ilie, dacă ți se întâmplă ceva grav și eu nu sunt aici? Cum crezi că o să pot trăi cu asta?

M-a privit lung.

— Ana… Eu am trăit destul. Tu ai viața ta. Nu vreau să te trag după mine.

Am simțit pentru prima dată că renunță. Câteva zile mai târziu a acceptat să viziteze un centru pentru vârstnici din oraș.

— Dar numai dacă vii cu mine și alegem împreună!

Am mers împreună; i-am arătat camerele luminoase, grădina cu trandafiri, sala de șah unde câțiva bătrâni râdeau zgomotos.

— Poate… poate n-o fi chiar atât de rău aici…

L-am lăsat acolo cu inima grea și cu promisiunea că vin zilnic.

Acum îl vizitez des; uneori râde cu ceilalți bătrâni, alteori mă privește trist prin geamul mare al salonului.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare e mai important să-i ofer siguranță sau libertatea de a alege chiar dacă asta înseamnă risc? Cât din dragoste e sacrificiu și cât e egoism mascat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsim echilibrul între grijă și respectarea dorinței celor dragi?