Umbra trecutului: Povestea unei nurori neacceptate

— Nu știu ce a văzut Radu la tine, sincer, spuse doamna Claudia, privindu-mă peste ochelarii ei subțiri. Era a treia oară săptămâna asta când mă găsea în bucătărie și simțea nevoia să-mi amintească subtil că nu sunt „ca Ana”.

Am strâns mâinile pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Ana, fosta soție a lui Radu, era prezentă în fiecare colț al casei: în fotografiile de pe hol, în perdelele alese cu grijă, în felul în care Claudia pronunța numele ei cu o nostalgie aproape teatrală.

— Poate pentru că mă iubește, am spus încet, fără să ridic privirea.

Claudia a oftat teatral și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură, cu gândurile mele, exact ca atunci când mama m-a lăsat la bunica. Aveam nouă ani și nu înțelegeam de ce trebuie să plece. Bunica era o femeie severă, obișnuită cu liniștea și singurătatea. Nu știa ce să facă cu mine. Îmi amintesc cum stăteam pe marginea patului ei, privind la ușa care nu se deschidea niciodată pentru mine.

— Nu trebuie să plângi, mi-a spus într-o seară. Dar nu știa că nu plângeam pentru că eram puternică, ci pentru că nu mai aveam lacrimi.

Anii au trecut și am crescut în umbra acestei absențe. Am învățat să nu cer nimic, să nu deranjez, să nu sper. Când l-am cunoscut pe Radu, mi s-a părut că viața îmi dă o șansă. El era cald, atent și părea că vede dincolo de tăcerile mele. Dar odată cu el a venit și Claudia.

— Să știi că Ana făcea cea mai bună ciorbă de perișoare. Poate ar trebui să te învețe cineva rețeta, mi-a spus într-o zi, când încercam să gătesc ceva pentru toți trei.

— Pot să încerc să o fac după rețeta dumneavoastră, am răspuns cu voce joasă.

— Nu e la fel, a replicat ea sec.

Radu încerca uneori să intervină:

— Mamă, las-o pe Michi în pace! Nu trebuie să fie ca Ana!

Dar Claudia ridica din umeri:

— Eu doar spun adevărul. Nu vreau să văd cum casa asta se duce de râpă.

M-am simțit din nou ca fetița aceea stingheră din casa bunicii. Fiecare zi era o luptă pentru acceptare. Îi aduceam flori Claudiei, îi făceam cumpărăturile preferate, îi ascultam poveștile despre trecutul ei cu Radu și Ana. Dar nimic nu părea suficient.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Claudia — pentru că uitasem să cumpăr lapte — am ieșit pe balcon și am început să plâng. Radu m-a găsit acolo.

— Michi, nu trebuie să te chinui atât. Dacă nu te acceptă mama, nu e vina ta.

— Dar dacă e? Dacă eu sunt problema? Dacă nu sunt destul de bună?

Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Tu ești tot ce mi-am dorit vreodată. Mama are demonii ei.

Dar demonii Claudiei păreau mai puternici decât iubirea noastră. Într-o zi, am găsit-o plângând în sufragerie, ținând o fotografie cu Ana și Radu.

— Era ca fiica mea… Tu nu vei fi niciodată ca ea.

Am simțit un gol imens în stomac. Am vrut să-i spun că nici eu nu am avut mamă, că știu ce înseamnă dorul și absența. Dar m-am oprit. Ce rost avea?

În acea noapte am visat-o pe mama. Era tânără și frumoasă, dar se îndepărta de mine pe un drum lung și prăfuit. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Claudia.

— Doamnă Claudia… știu că nu sunt Ana și nici nu voi fi vreodată. Dar vă rog… dați-mi o șansă să fiu eu însămi aici.

Ea s-a uitat la mine lung, apoi a spus:

— Nu știu dacă pot. Dar poți încerca.

A fost prima dată când nu m-a respins complet. Am început să-i povestesc despre copilăria mea, despre bunica mea care nu știa cum să mă iubească. Claudia m-a ascultat fără să mă întrerupă.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Nu suntem prietene, dar uneori îmi cere părerea despre lucruri mici. Radu e mai liniștit și casa pare mai puțin apăsătoare.

Totuși, uneori mă întreb: cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați? Și dacă ne pierdem pe noi înșine în acest proces… mai are sens lupta?