Umbra uitării: Patruzeci de ani și niciun „La mulți ani”

— Nu pot să cred că au uitat… nu pot… — am șoptit în timp ce priveam ecranul telefonului, care rămânea încăpățânat de mut, fără nicio notificare nouă. Era 7 seara, 12 martie, ziua în care împlineam patruzeci de ani. Pe masă, o felie de tort improvizat dintr-un cozonac vechi și niște lumânări de la aniversarea Mariei, fiica mea cea mică. În bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a dezamăgire.

Soțul meu, Doru, era la serviciu. Sau cel puțin așa spunea mereu când venea târziu. Fetele mele, Maria și Ilinca, erau fiecare în camera lor, cu ochii în telefoane sau tablete. Mama nu mă sunase, nici sora mea, Anca. Nici măcar un mesaj sec pe WhatsApp. Parcă dispărusem din lume.

Am încercat să-mi amintesc când a început totul. Poate după ce am renunțat la jobul meu de la bibliotecă, ca să pot avea grijă de fete când erau mici. Poate după ce Doru a început să stea tot mai mult la birou, iar eu am devenit „mama care gătește și spală”. Poate după ce tata a murit și familia s-a destrămat încet, fără scandaluri mari, doar cu tăceri lungi și priviri pierdute.

— Maria! Ilinca! — am strigat din bucătărie, încercând să-mi maschez vocea tremurândă. — Veniți puțin aici?

După câteva secunde, Maria a apărut în ușă, cu fața plictisită.

— Ce e?

— Nimic… doar voiam să văd dacă vreți ceva de mâncare.

— Nu mi-e foame. Pot să mă întorc la serial?

— Da… sigur.

Ilinca nici măcar nu s-a sinchisit să răspundă. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât care nu voia să plece.

Am deschis Facebook-ul, poate acolo cineva își amintea. Două notificări: una de la vecina de la trei, care dăduse like la poza cu pisica noastră, și alta de la o colegă veche de liceu: „La mulți ani, Eliza! Să fii sănătoasă!” Am zâmbit amar. O străină își amintea de mine mai mult decât propria familie.

M-am dus în dormitor și am tras draperiile. Am plâns în pernă ca un copil pedepsit. M-am întrebat dacă nu cumva meritam uitarea asta. Dacă nu cumva eu am greșit undeva. Poate am fost prea insistentă cu temele fetelor, prea obosită ca să mai râd la glumele lui Doru, prea absentă când mama avea nevoie de mine.

Telefonul a vibrat brusc. Un mesaj de la Anca: „Scuze că nu te-am sunat azi, sunt ruptă de oboseală. La mulți ani!” Atât. Fără inimioare, fără întrebări despre cum mă simt.

Seara târziu, Doru a intrat pe ușă fără să salute. S-a trântit pe canapea și a deschis televizorul.

— Ai mâncat? — l-am întrebat încet.

— Da, am luat ceva pe drum. Ești bine?

Am vrut să țip: „Nu! Nu sunt bine! Azi e ziua mea și nimeni nu și-a amintit!” Dar mi-am înghițit vorbele. M-am așezat lângă el și am privit la ecranul gol al televizorului.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am ridicat din pat la 3 dimineața și am început să scriu o scrisoare către mine însămi:

„Dragă Eliza,
Astăzi ai împlinit patruzeci de ani și nimeni nu a observat. Dar tu exiști. Tu contezi. Chiar dacă ceilalți te-au uitat pentru o zi sau pentru o viață întreagă, tu nu trebuie să te uiți pe tine.”

A doua zi dimineață, am pus scrisoarea în buzunar și am ieșit din casă fără să spun nimănui unde merg. Am luat autobuzul spre parc și m-am plimbat ore întregi printre copaci golași de martie. Am privit oamenii grăbiți, mamele cu copii mici, bătrânii care hrăneau porumbeii. Toți păreau să aibă un rost, o poveste.

M-am așezat pe o bancă lângă o femeie în vârstă care citea o carte veche.

— Bună dimineața — i-am spus timid.

— Bună dimineața, draga mea! Ce zi frumoasă, nu-i așa?

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

— Da… chiar e frumoasă.

Am stat acolo o oră întreagă vorbind despre cărți, despre viață și despre cât de ușor e să fii uitat atunci când toți sunt prea ocupați cu propriile probleme.

Când m-am întors acasă, Doru era deja plecat la serviciu iar fetele dormeau încă. Am lăsat pe masă scrisoarea pe care o scrisesem noaptea trecută și un bilet: „Astăzi voi avea grijă de mine.”

În zilele următoare am început să fac lucruri mici doar pentru mine: am mers la coafor după ani întregi, mi-am cumpărat o carte nouă, am băut cafeaua în liniște pe balcon fără să mă grăbesc nicăieri. Am început să vorbesc mai des cu Anca despre ce simt cu adevărat și chiar i-am spus mamei cât de mult m-a durut uitarea lor.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Doru tot venea târziu acasă, fetele tot erau absorbite de telefoane. Dar eu nu mai eram invizibilă pentru mine însămi.

Într-o seară, Maria a venit timid la mine:

— Mamă… îmi pare rău că am uitat de ziua ta. Chiar îmi pare rău…

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

Poate că nu pot schimba trecutul sau felul în care ceilalți mă văd uneori. Dar pot alege să nu mă mai uit eu însămi.

Oare câți dintre noi trăim vieți invizibile în propria familie? Câți ne pierdem printre griji și uităm să ne vedem unii pe alții? Poate că e timpul să ne întrebăm: cine are nevoie azi să fie văzut?