Umbra unei despărțiri: Când boala scoate la iveală adevărul

— Nu vreau să te îmbolnăvești și tu, Irina. Nici pe copii. Mai bine mă duc la mama câteva zile, până-mi trece, mi-a spus Vlad, cu vocea stinsă, în timp ce-și îndesa câteva haine într-o geantă veche. Era trecut de miezul nopții și camera mirosea a ceai de tei și a neliniște. Copiii dormeau, iar eu mă uitam la el fără să știu dacă să-l opresc sau să-l las să plece.

— Vlad, sigur nu e ceva grav? Poate ar trebui să mergi la spital… am încercat să spun, dar el m-a întrerupt brusc:

— E doar o răceală, Irina! Nu dramatiza. Mă întorc în două-trei zile.

A închis ușa încet, fără să mă privească înapoi. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță și cu inima strânsă. Nu era prima dată când Vlad pleca la părinții lui când avea probleme, dar de data asta simțeam că ceva nu e în regulă. Poate era doar oboseala sau poate faptul că, de luni bune, între noi nu mai era decât o liniște apăsătoare, spartă doar de certuri mărunte și de grija pentru copii.

Zilele au trecut greu. Maria, fetița noastră de patru ani, întreba mereu de tata. Luca, cel mic, plângea mai mult ca de obicei. Încercam să le explic că tata e bolnav și că se va întoarce curând, dar fiecare zi fără el era ca o piatră în plus pe sufletul meu. Seara, după ce adormeam copiii, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere. Mă simțeam singură, abandonată și vinovată că nu pot fi mai puternică.

După o săptămână, Vlad nu dădea niciun semn. L-am sunat de zeci de ori, dar răspundea rar și scurt:

— Sunt obosit. Dorm mult. Nu vreau să vă infectez.

Într-o zi, am primit un mesaj de la cumnata mea, Anca:

„Irina, ai vorbit cu Vlad? E tot la noi, dar pare foarte distant. Poate ar trebui să veniți să-l vedeți.”

M-am urcat în tren cu copiii și am mers la țară, la părinții lui Vlad. Când am ajuns acolo, Vlad era retras în camera lui din pod. Mama lui mi-a spus că nu vrea să vadă pe nimeni. Am urcat totuși și am bătut încet la ușă.

— Vlad? Sunt eu… Irina.

A deschis ușa doar cât să-i văd ochii roșii și obosiți.

— Nu intra. Chiar nu vreau să vă îmbolnăviți.

— Vlad, ce se întâmplă cu tine? Nu-mi spune că e doar o răceală! Am nevoie să știu adevărul!

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu pot acum. Te rog… du-te acasă.

Am coborât plângând scările vechi din lemn. Mama lui Vlad m-a privit cu milă:

— Draga mea, nu știu ce-i cu el. De când a venit aici e alt om.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În următoarele zile am început să primesc telefoane ciudate: o femeie care nu se prezenta îmi spunea că ar trebui să-mi văd de familie și să nu-l mai caut pe Vlad. Altă dată am găsit în buzunarul unei haine vechi de-a lui un bilet cu un număr de telefon necunoscut și un mesaj: „Ne vedem când scapi.”

Am început să pun cap la cap toate indiciile: distanța lui Vlad din ultimele luni, certurile fără motiv, faptul că stătea tot mai mult peste program la serviciu… Într-o noapte am sunat la acel număr. Mi-a răspuns o voce tânără:

— Alo?

— Bună seara… caut pe Vlad.

— Vlad nu e aici acum… Cine sunteți?

Am închis telefonul tremurând. În acea noapte n-am dormit deloc. Dimineața am decis să merg la serviciul lui Vlad sub pretextul că-i aduc niște acte importante. Secretara m-a privit ciudat:

— Vlad? Nu mai lucrează aici de două luni…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Totul era o minciună.

Când l-am confruntat pe Vlad la telefon, a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Irina… trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot trăi așa.

A doua zi s-a întors acasă pentru prima dată după aproape trei săptămâni. Era slab, tras la față și părea că a îmbătrânit cu zece ani.

— Irina… am pierdut serviciul acum două luni. N-am avut curaj să-ți spun. Am început să beau… apoi am cunoscut pe altcineva… Nu știu cum s-a ajuns aici. M-am îmbolnăvit pentru că am dormit pe unde am apucat… Mi-e rușine de mine însumi.

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Copiii au venit alergând spre el, dar el s-a retras speriat.

— Nu merit să fiu tatăl lor… nici soțul tău…

Au urmat zile lungi de tăcere și lacrimi. Familia mea m-a sfătuit să-l dau afară din casă; mama lui mi-a cerut să-l iert pentru copii; prietenii mei îmi spuneau că trebuie să mă gândesc la mine însămi.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine:

— Irina… crezi că poți ierta vreodată? Sau măcar poți încerca?

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era un război între iubirea veche și trădarea proaspătă.

Acum, după luni de zile în care am încercat să ne reconstruim viața pas cu pas — cu terapie, discuții lungi și multe lacrimi — încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat sau doar mă prefac pentru copii.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta din dragoste? Și unde tragem linia între sacrificiu și pierderea propriei demnități?