Umbra unei iubiri obosite: Povestea mea cu Vlad

— Irina, ai văzut telecomanda? Nu găsesc nimic în casa asta, totul e vraişte!

Vocea lui Vlad răsună din sufragerie, acoperind zgomotul ploii care lovea geamul. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Mă uit la ceas: e deja opt seara, iar eu nu am apucat să mănânc nimic de la prânz. Mă simt ca o fantomă care bântuie prin propria casă, mereu în mișcare, mereu cu ceva de făcut, mereu singură.

— E pe măsuță, Vlad! Exact acolo unde ai lăsat-o aseară, îi răspund, încercând să-mi ascund iritarea.

Nu primesc niciun mulțumesc. Doar un mormăit și sunetul televizorului dat prea tare. Mă întorc la chiuvetă, dar gândurile nu-mi dau pace. Cum am ajuns aici? Unde s-a dus bărbatul acela plin de viață care mă făcea să râd cu lacrimi la primele ore ale dimineții?

Când ne-am cunoscut, Vlad era sufletul petrecerii. Lucra la o firmă de construcții, era mereu ocupat, dar găsea timp pentru mine. Îmi spunea că sunt lumina ochilor lui și că va face orice să nu-mi lipsească nimic. Nu m-a presat niciodată să muncesc, deși eu am vrut mereu să am independența mea. Am început să lucrez la o florărie din centru, iar banii mei îi cheltuiam pe mici bucurii: o carte nouă, o cafea cu prietenele sau un parfum discret.

Anii au trecut și Vlad a început să vină tot mai obosit acasă. La început am crezut că e doar stresul de la muncă. Îi pregăteam ceaiuri, îi făceam masaje la umeri și îi ascultam nemulțumirile despre șeful lui, domnul Popescu, care „nu știe să aprecieze oamenii buni”. Dar apoi Vlad a început să lipsească tot mai mult de la serviciu. Își găsea scuze: ba că e răcit, ba că are nevoie de o zi liberă. Salariul a scăzut, iar eu am început să simt presiunea facturilor neplătite.

— Irina, nu mai pot! Nu vezi cât de greu e? Toți trag de mine! spunea el într-o seară, trântind ușa după el.

— Știu că e greu, Vlad, dar trebuie să mergi înainte. Nu putem trăi doar din salariul meu de la florărie! i-am răspuns cu voce tremurată.

— Tu nu înțelegi! N-ai fost niciodată în pielea mea!

Am tăcut. Ce rost avea să mă cert? Începusem să simt că orice aș spune se lovește de un zid. Vlad se retrăgea tot mai mult în el însuși. Zilele lui erau un șir nesfârșit de seriale pe Netflix și jocuri pe telefon. Eu alergam între florărie și casă, făceam cumpărături, găteam, plăteam facturi și încercam să nu mă prăbușesc.

Mama mă suna aproape zilnic:

— Irina, ce faceți voi acolo? Vlad mai lucrează?

— Da, mamă… adică… încearcă.

— Să nu te lași pe tine! Ai grijă de sufletul tău!

Dar cum să am grijă de sufletul meu când simțeam că mă sufoc? Prietenele mele mă invitau la cafele, dar refuzam mereu. Mi-era rușine să le spun adevărul: că Vlad nu mai aduce bani în casă și că eu abia reușesc să țin lucrurile pe linia de plutire.

Într-o seară, după ce am plătit ultima rată la frigider din banii mei strânși cu greu, l-am găsit pe Vlad dormind pe canapea cu resturi de chipsuri pe piept. Am izbucnit:

— Vlad! Nu mai pot! Nu vezi că mă zbat singură? Când ai de gând să faci ceva?

S-a ridicat buimac:

— Ce vrei să fac? Să mă duc iar la ăia care nu mă respectă? Să mă umilesc pentru un salariu de nimic?

— Vreau doar să te văd încercând! Să nu mai fiu singură în casa asta!

A tăcut. Apoi a ieșit afară și nu s-a întors decât târziu în noapte. Am plâns până am adormit.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Nu știu dacă mai pot fi omul de care ai nevoie.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am sunat pe fratele meu, Radu:

— Radu, nu mai pot… Cred că Vlad vrea să plece.

— Irina, tu ai făcut tot ce ai putut. Poate are nevoie de ajutor… Poate ar trebui să vorbească cu cineva.

Mi-am dat seama atunci cât de mult neglijasem și eu partea asta: sănătatea lui psihică. Poate depresia îl trage în jos și eu nu am știut cum să-l ajut. Dar cât poți duce singur?

Au trecut luni de zile în care Vlad a oscilat între a pleca și a rămâne. Uneori părea că vrea să lupte pentru noi; alteori dispărea zile întregi la prieteni sau la părinții lui din Buzău. Eu am continuat să muncesc și să sper că va reveni omul pe care l-am iubit.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din București, Vlad s-a așezat lângă mine pe marginea patului:

— Irina… cred că trebuie să cer ajutor. Nu mai pot singur.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Poate era un nou început sau poate doar sfârșitul unei iluzii.

Acum stau și mă întreb: câte femei ca mine duc povara unei familii în tăcere? Cât putem sacrifica din noi până când nu mai rămâne nimic? Oare dragostea chiar poate salva totul sau uneori trebuie să ne salvăm pe noi înșine?