Umbra Veronicăi: Povestea unei surori care a vrut să fie văzută
— Ioana, iar ai uitat să-ţi faci patul! strigă mama din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi ascund caietul de matematică sub pernă. Aveam doar doisprezece ani, dar deja simţeam că nu sunt niciodată suficientă. În camera de alături, Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani, se juca liniştit cu maşinuţele lui. Pe hol, se auzea râsul Veronicăi, verişoara mea, care venise în vizită cu mătuşa. Mereu era în centrul atenţiei: olimpică la română, pianista familiei, fata cu zâmbet perfect şi note de zece.
— Uite ce frumos cântă Veronica! De ce nu vrei şi tu să înveţi pianul? mă întreba mama, uitându-se la mine cu o dezamăgire pe care nu o putea ascunde.
Nu ştiam ce să-i răspund. Nu voiam pian. Nu voiam să fiu ca Veronica. Dar voiam să fiu văzută. Seara, când toţi se adunau în sufragerie şi Veronica cânta la pian, eu stăteam pe marginea canapelei, cu Vlad lângă mine. El era singurul care nu părea impresionat de verişoara noastră.
— Ioana, hai să ne jucăm! mă ruga el cu ochii mari.
Dar eu aveam altceva în minte. Într-o zi, după ce am văzut-o pe Veronica primind încă o diplomă la şcoală, am decis că Vlad trebuie să fie cel mai bun la ceva. Poate aşa mama şi tata vor vorbi despre noi la fel cum vorbeau despre ea.
— Vlad, vrei să mergi la fotbal? l-am întrebat într-o după-amiază.
— Nu prea… Eu vreau să pictez.
— Hai, te rog! Dacă te înscrii la fotbal şi câştigi un premiu, o să fim şi noi mândri!
Nu ştiu dacă a înţeles ce voiam eu de fapt. Avea doar nouă ani. Dar a acceptat, pentru că mă iubea şi voia să mă vadă fericită. L-am dus la antrenamente, l-am ajutat cu temele ca să aibă timp de sport, l-am împins mereu să fie mai bun.
— Ioana, nu-mi place fotbalul… mi-a spus într-o seară, cu ochii în lacrimi.
— Trebuie să încerci mai mult! Dacă reuşeşti, toată lumea o să vorbească despre tine!
Nu ştiam atunci cât rău îi făceam. Eram orbită de dorinţa de a demonstra ceva familiei mele. Mama şi tata nu vedeau eforturile lui Vlad. Tot despre Veronica vorbeau.
— Ai văzut ce premiu a mai luat Veronica? Ce fată deşteaptă avem în familie!
Într-o zi, Vlad s-a accidentat la un meci. A venit acasă plângând, cu genunchiul julit şi sufletul zdrobit.
— Ioana, nu mai vreau! Nu mai pot! De ce trebuie să fiu ca Veronica?
Atunci am simţit cum mi se frânge inima. Mi-am dat seama că nu doar eu sufeream din cauza comparaţiilor din familie. Şi Vlad era prins în aceeaşi capcană. Am început să plâng şi eu.
— Îmi pare rău… Nu trebuia să te forţez. Vreau doar ca mama şi tata să fie mândri de noi…
El m-a îmbrăţişat strâns.
— Eu sunt mândru de tine, Ioana. Şi tu ar trebui să fii mândră de tine.
A doua zi am mers împreună la mama şi i-am spus adevărul.
— Mamă, Vlad nu vrea fotbal. Vrea să picteze. Şi eu nu vreau pian. Vreau doar să fiu eu însămi.
Mama s-a uitat lung la noi. Poate pentru prima dată ne-a văzut cu adevărat.
— Îmi pare rău dacă v-am făcut să credeţi că nu sunteţi suficienţi aşa cum sunteţi… a spus ea încet.
De atunci, Vlad a început să picteze şi chiar a câştigat un premiu la un concurs local. Eu am început să scriu poveşti şi am descoperit că pot fi bună la ceva ce-mi place cu adevărat. Veronica a rămas aceeaşi: perfectă în ochii tuturor. Dar pentru mine nu mai conta atât de mult.
Uneori mă întreb: câţi copii din România cresc astăzi în umbra unor rude „perfecte”, încercând disperaţi să fie remarcaţi? Oare cât rău facem fără să ne dăm seama atunci când îi împingem pe cei dragi spre vise care nu le aparţin?