Umbre între noi: Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu pot să cred, Irina! Nici măcar un ceai nu i-ai oferit mamei mele? vocea lui Vlad răsună în bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă uit la el, cu mâinile încă ude de la vasele pe care le spălam, și simt cum mi se strânge inima. Încerc să-mi adun gândurile, dar totul pare să se prăbușească în jurul meu.

Soacra mea, doamna Mariana, tocmai ieșise pe ușă cu pași repezi, trântind-o atât de tare încât tabloul cu peisajul de la munte s-a clătinat pe perete. Venise pe neașteptate, ca de obicei. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc bine, că deja era în sufragerie, cu privirea ei critică, scanând fiecare colțișor al casei. M-a salutat sec, apoi a început să vorbească despre cât de greu îi este cu pensia mică și cât de mult îi lipsește ordinea din casa ei.

— Bună ziua, doamnă Mariana! Am spus eu, încercând să-mi ascund neliniștea. Vreți să vă aduc ceva? apă sau…?

— Nu, nu stau mult, răspunse ea, dar tonul era deja încărcat de reproșuri nespuse.

Apoi s-a așezat pe marginea canapelei, și-a scos batista și a început să-și șteargă ochelarii. O tăcere grea s-a lăsat între noi. M-am întors la bucătărie, încercând să termin vasele rămase de la prânz. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac: zilele în care îi duceam prăjituri făcute de mine, serile când o sunam să o întreb dacă are nevoie de ceva de la piață. Dar niciodată nu părea mulțumită cu adevărat.

Cinci minute mai târziu, s-a ridicat brusc.

— Vlad nu e acasă? întrebă ea scurt.

— Nu, e la serviciu. Vine mai târziu.

— Atunci plec. Să-i spui că am trecut pe aici.

Apoi a ieșit fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit cu putere. Am rămas nemișcată câteva secunde, cu inima bătându-mi nebunește.

Când Vlad a ajuns acasă și a aflat că mama lui fusese aici doar cinci minute, s-a înfuriat.

— Ce i-ai făcut? De ce nu ai invitat-o la masă? De ce nu i-ai oferit măcar un ceai?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era prima dată când eram pusă la zid pentru ceva ce nu făcusem sau nu făcusem „cum trebuie”. Relația mea cu soacra era ca o funie subțire, gata să se rupă la orice adiere mai puternică.

M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng în tăcere. Vlad s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Irina, știi că mama ține la tine. Dar trebuie să faci și tu un efort! Mereu ai o atitudine defensivă.

— Un efort? am șoptit eu printre suspine. De câte ori am încercat să mă apropii de ea? De câte ori am înghițit cuvinte doar ca să nu stric atmosfera?

Vlad a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu gândurile mele. Mi-am amintit prima zi când am cunoscut-o pe Mariana. Eram atât de emoționată! Îmi pregătisem rochia preferată și un tort cu mere după rețeta mamei mele. Dar încă de atunci am simțit că nu sunt „destul”.

Anii au trecut și fiecare întâlnire cu ea era o nouă probă: dacă gătesc prea mult, sunt risipitoare; dacă gătesc prea puțin, sunt leneșă; dacă îi cumpăr cadouri, sunt lingușitoare; dacă nu îi cumpăr nimic, sunt nepăsătoare. Orice aș fi făcut, tot nu era bine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre mama lui, am mers la mama mea să-i cer sfatul.

— Mamă, ce să fac? Simt că orice aș face nu e bine pentru Mariana. Parcă trăiesc într-un examen continuu.

Mama m-a privit cu blândețe.

— Draga mea, uneori oamenii poartă răni vechi pe care le proiectează asupra celor din jur. Poate că Mariana nu știe cum să-și arate afecțiunea altfel decât criticând sau retrăgându-se.

Am încercat să țin cont de sfatul mamei mele. La următoarea vizită a Marianei, am pregătit ceaiul ei preferat cu lămâie și miere. Am pus masa frumos și am încercat să fiu cât mai caldă.

— Ceai? întreb eu zâmbind.

— Mulțumesc… răspunse ea ezitant. Dar după două înghițituri începu să vorbească despre cât de greu îi este singură și cât de mult îi lipsește soțul ei decedat acum trei ani.

Am ascultat-o tăcută, încercând să-i alin durerea. Dar când Vlad a venit acasă și a văzut-o tristă, m-a întrebat:

— Ce i-ai spus de e atât de abătută?

Mi-am dat seama atunci că orice gest al meu era interpretat greșit. Eram prinsă între două focuri: dorința de a fi acceptată și neputința de a schimba ceva ce nu depindea doar de mine.

Într-o zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad.

— Vlad, te rog să mă asculți fără să mă judeci. Simt că relația mea cu mama ta mă apasă tot mai tare. Nu vreau să te pun între noi două, dar nici nu pot continua așa la nesfârșit.

El m-a privit lung și pentru prima dată am văzut în ochii lui o urmă de înțelegere.

— Știu că nu e ușor… Dar e mama mea. Nu pot să-i spun să nu mai vină sau să nu mai fie ea însăși.

— Nu vreau asta! Vreau doar să simt că suntem o echipă. Să nu mai fiu mereu vinovată pentru tot ce merge prost între noi.

A urmat o perioadă în care Vlad a încercat să fie mai prezent când venea Mariana în vizită. Discuțiile au devenit mai relaxate, dar tensiunile mocnite tot existau.

Într-o duminică după-amiază, Mariana a venit iar pe neașteptate. De data asta eram toți trei acasă. A intrat grăbită și ne-a anunțat că are nevoie de ajutor cu niște acte pentru pensie.

Am stat împreună la masă și am completat formularele. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem aproape o familie normală. Mariana chiar mi-a mulțumit pentru ajutor și mi-a zâmbit timid.

Dar liniștea n-a durat mult. La următoarea vizită s-a supărat că nu aveam cafea proaspătă și iar s-a retras în tăcerea ei apăsătoare.

Acum stau la masa din bucătărie și mă întreb: oare cât trebuie să sacrifici din tine ca să fii acceptată într-o familie? Cât poți duce până când începi să te pierzi pe tine însăți?