Umbre pe pervazul ferestrei mele: Povestea unei mame uitate

— Radu, nu vreau să te deranjez, dar… poate aș putea sta la tine o vreme? Simt că pereții ăștia mă apasă, îi spun fiului meu la telefon, cu vocea tremurândă.

— Mamă, nu e momentul potrivit. Copiii au nevoie de spațiu, Andreea lucrează de acasă, e greu… Poate mai târziu, îmi răspunde el, grăbit, ca și cum ar vrea să închidă discuția cât mai repede.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută pe pervazul ferestrei. Blocurile cenușii din cartierul Titan par și mai reci în lumina palidă a dimineții. De când a murit Mihai, soțul meu, liniștea din casă s-a transformat într-un monstru care mă urmărește peste tot. Mă ridic încet de pe scaun și mă uit la poza noastră de la nuntă. Zâmbetul meu de atunci pare al altei femei.

Sorina, fiica mea, locuiește la Brașov. Am sunat-o și pe ea acum două zile. — Mamă, nu pot să te iau aici. E apartamentul mic, abia ne descurcăm cu ratele. Poate găsești o vecină cu care să stai de vorbă… Nu știu ce să-ți spun.

Am crescut doi copii singură cât Mihai era plecat cu serviciul prin țară. Am făcut sacrificii, am renunțat la haine noi, la concedii, doar ca ei să aibă tot ce le trebuie. Acum, când am nevoie de ei, simt că sunt o povară pe care nu vrea nimeni s-o ducă.

Mă uit la calendar: azi e marți. Marțea mergeam cu Mihai la piață. Acum merg singură. Îmi pun paltonul vechi și ies în frig. Pe drum mă întâlnesc cu tanti Lenuța de la etajul trei.

— Ce faci, Maria? Pari abătută.

— Eh, Lenuțo, bătrânețea nu vine niciodată singură…

Ea oftează și îmi pune mâna pe umăr.

— Știu cum e. Și fata mea m-a lăsat singură aici. Zice că n-are loc pentru mine la ea la Cluj.

Ajung acasă cu două plase grele și mă așez pe pat. Mă uit la televizor fără să văd nimic. Seara vine repede și odată cu ea liniștea apăsătoare. Îmi aduc aminte de zilele când casa era plină de râsete, de miros de prăjituri și de certurile mărunte dintre copii.

Într-o seară, primesc un telefon de la Radu.

— Mamă, ai văzut că au crescut prețurile la gaze? Ai grijă să nu dai drumul prea tare la calorifer.

— Nu-ți face griji, Radu. Mă descurc eu.

Dar nu mă descurc. Facturile sunt tot mai mari, pensia tot mai mică. Mă gândesc să vând apartamentul și să mă mut într-o garsonieră mai mică sau poate la un azil. Dar gândul acesta mă sperie. Oare chiar atât de puțin valorez acum?

Într-o zi primesc vizita Sorinei. Intră grăbită, cu ochii pe telefon.

— Mamă, am venit doar pentru câteva ore. Trebuie să plec înapoi diseară.

Îi pregătesc cafeaua preferată și încerc să-i spun cât de greu îmi este.

— Sorina, mi-e dor de voi… Mi-e greu singură.

Ea oftează și se uită la mine ca la un copil care cere prea mult.

— Mamă, toți avem problemele noastre. Nu poți să te bazezi mereu pe noi.

Mă doare răceala din vocea ei mai tare decât orice boală. O conduc la ușă și rămân privind holul gol. Îmi vine să plâng dar nu mai am lacrimi.

Într-o seară friguroasă de decembrie primesc un mesaj de la Radu: „Sărbători fericite! Ne vedem după Anul Nou.” Atât. Fără invitație, fără promisiuni.

Merg la biserică în Ajun și mă așez într-o strană lângă alte femei bătrâne. Ne uităm una la alta cu ochii umezi și ne ținem mâinile reci sub icoane. Preotul vorbește despre familie și iubire dar cuvintele lui se lovesc de pereții inimii mele ca niște păsări ostenite.

După slujbă merg acasă și deschid televizorul doar ca să aud voci umane în jurul meu. Îmi fac un ceai și mă uit pe geam la fulgii care cad încet peste orașul pustiu.

Într-o zi primesc o scrisoare de la primărie: „Vă informăm că sunteți eligibilă pentru programul social destinat persoanelor vârstnice.” Mă simt umilită dar nu am altă soluție. Merg să depun actele și stau la coadă printre alte fețe obosite de viață.

Odată cu primii muguri ai primăverii simt că ceva s-a rupt definitiv între mine și copiii mei. Nu mă mai sună decât rar și atunci doar ca să-mi amintească să plătesc vreo factură sau să nu uit să iau medicamentele.

Într-o zi îi văd pe Radu și familia lui în parc din întâmplare. Merg spre ei cu inima bătând nebunește.

— Bunica! strigă nepoțica mea Mara când mă vede.

Radu se uită stânjenit la mine.

— Mamă, nu te supăra… N-am vrut să afli așa…

— Ce să aflu?

— Ne-am mutat într-un apartament nou… E mai aproape de serviciu…

Simt cum mi se taie picioarele. Nu m-au chemat nici măcar să văd casa nouă.

Mara mă ia de mână:

— Vii cu noi acasă?

Radu ezită:

— Nu acum, Mara… Bunica are treabă…

Mara mă privește trist iar eu îi zâmbesc forțat.

Ajung acasă și mă privesc în oglindă: o femeie bătrână cu ochii goi și umerii căzuți. Oare așa arată sfârșitul unei vieți trăite pentru alții?

În fiecare seară aprind o lumânare pentru Mihai și îi vorbesc ca și cum ar fi încă aici:

— Mihai, oare unde am greșit? De ce dragostea noastră s-a pierdut printre facturi neplătite și telefoane scurte?

Poate că nu meritam mai mult sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru noi, cei rămași în urmă.

Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când cei dragi devin străini?