Umbre pe portativ: Povestea Anei și a fiicei ei, Aurora

— De ce ai plecat atunci, mamă? De ce m-ai lăsat cu tata și cu bunica?
Vocea Aurorei răsună în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremură ușor pe cana neagră, aceeași pe care o foloseam când mă întorceam obosită de la repetiții, cu ani în urmă.

Nu știu dacă să-i spun adevărul sau să mă ascund iar după scuze. Îmi privesc fiica: are ochii mei, dar privirea ei e mai tăioasă, mai hotărâtă. Poate pentru că a crescut fără mine.

— Aurora… nu a fost ușor. Eram tânără, visam să cânt, să ajung pe scenă. Când am primit oferta de la „Armonii”, am simțit că e singura mea șansă. Tata tău nu m-a înțeles niciodată.

Ea oftează și-și strânge brațele în jurul corpului.

— Și eu? Eu unde eram în visul tău?

Îmi mușc buza. Îmi amintesc serile când cântam la chitară în camera ei mică, înainte să plec la București. Îmi amintesc promisiunile făcute și nerespectate.

— Nu te-am uitat niciodată, Aurora. Dar eram prea speriată să mă întorc. Mi-era teamă că nu mă vei ierta.

Aurora se ridică brusc și deschide frigiderul fără să caute nimic anume.

— Toată lumea te admiră acum, Ana Popescu, fosta solistă de la „Armonii”. Toți spun cât de elegantă ești, ce bine arăți la vârsta ta… Dar nimeni nu știe cât am plâns eu când nu veneai la serbări sau când tata îmi spunea că „mama are concert”.

Mă uit la reflexia mea în geamul întunecat: părul scurt, bobul perfect aranjat, hanoracul negru care-mi ascunde trupul obosit. Oare chiar arăt atât de bine cum spun revistele? Sau e doar o mască?

— Am încercat să-ți trimit scrisori…

— Le-am primit. Dar erau doar cuvinte, mamă. Niciodată nu ai venit cu adevărat.

Tăcerea se așterne între noi ca o pătură grea. Din sufragerie se aud știrile la televizor: alt scandal politic, alt accident pe DN1. Mă gândesc la anii ’90, când am fugit de acasă cu un geamantan și o chitară veche, visând la luminile scenei din București. Am dormit pe canapele străine, am cântat pe la nunți și botezuri până când „Armonii” au avut primul hit la radio. Atunci am simțit că totul a meritat.

Dar fiecare succes avea un preț: zilele de naștere ratate ale Aurorei, Crăciunurile petrecute singură într-un hotel ieftin din Constanța, telefoanele scurte și reci cu mama mea care mă certa că „nu-mi văd copilul”.

Aurora se întoarce spre mine cu ochii umezi:

— Știi ce e cel mai greu? Când lumea mă întreabă dacă sunt mândră că sunt fata ta. Și eu nu știu ce să răspund.

Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mă ajută acum.

— Poate că nu merit să fii mândră de mine… Dar vreau să încerc să repar ce-am stricat.

Ea râde amar:

— Nu poți da timpul înapoi, mamă.

— Știu… Dar putem începe de aici? Să bem ceaiul ăsta împreună? Să vorbim?

Aurora se lasă pe scaun și-și șterge ochii cu mâneca hanoracului meu vechi pe care îl poartă acum ea.

— Spune-mi despre tine. Despre ce simțeai când erai pe scenă.

Inspir adânc și îi povestesc despre emoția primului concert mare la Sala Palatului, despre frica de a nu uita versurile, despre nopțile în care plângeam după ea în camera de hotel. Despre cum succesul nu umple golurile din suflet.

Aurora ascultă în tăcere, apoi îmi povestește despre liceu, despre cum s-a simțit mereu „fata fără mamă”, despre certurile cu tata și bunica, despre prima iubire care a părăsit-o pentru că era „prea complicată”.

Începem să râdem printre lacrimi când ne dăm seama cât de asemănătoare suntem: încăpățânate, sensibile, mereu în căutarea unei confirmări.

Când ceasul bate miezul nopții, Aurora mă întreabă:

— Dacă ai putea alege din nou… ai face altfel?

Mă uit la ea și simt cum mi se rupe inima.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu aș fi avut curajul să renunț la visul meu, dar aș fi încercat mai mult să te țin aproape.

Aurora zâmbește trist:

— Poate că încă nu e prea târziu.

O îmbrățișez strâns și simt cum ceva se vindecă în noi două.

Acum, când lumea mă admiră pentru eleganța mea sau pentru noua mea tunsoare bob din pozele postate de Aurora pe Instagram, mă întreb: oare câți dintre cei care ne privesc știu cât costă cu adevărat succesul? Și câți dintre noi au curajul să-și ceară iertare celor dragi înainte să fie prea târziu?